„Cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!” Mi-a spus-o socrul meu, în apartamentul pentru care eu și soțul meu plăteam rata

— Cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Am rămas cu oala în mâini. În bucătăria noastră de bloc, socrul meu stătea în dreptul aragazului, iar Andrei se uita în farfurie. Tocmai plătisem rata apartamentului. Mai aveam două sute șaptezeci de lei până la salariu.

— Acoperișul dumneavoastră? am întrebat.

Gheorghe a strâns buzele. Soțul meu a ridicat, în sfârșit, capul.

— Elena, nu începe și tu.

Și eu. Vorbele astea m-au durut mai tare decât răstitul bătrânului.

Cu cinci luni înainte, după ce proprietarul îi vânduse garsoniera închiriată, îl aduseserăm la noi. Soacra mea murise de trei ani. Din pensia lui nu putea plăti o chirie nouă, medicamentele pentru inimă și mâncarea.

Eu spusesem prima să vină. Îi pregătisem dormitorul, fiindcă avea dureri de spate. Noi ne mutaserăm pe canapeaua extensibilă din sufragerie.

— Până ne așezăm puțin, îi spusesem lui Andrei.

Numai că lucrurile se așezaseră în jurul nostru, iar pentru noi nu mai rămăsese loc.

Dimineața strângeam patul înainte de șase, fiindcă Gheorghe venea să deschidă televizorul. Seara nu puteam vorbi cu soțul meu fără să aud din dormitor:

— Ce șușotiți acolo?

O dată intrase peste mine când mă schimbam. Nici nu se întorsese imediat.

— Doar nu suntem străini, spusese.

De atunci mă îmbrăcam în baie, lângă coșul de rufe.

Lucram la casieria unui magazin. Andrei făcea livrări pentru un depozit. După rată, întreținere și facturi, fiecare bon conta. Gheorghe ne dădea o mie de lei lunar. Restul pensiei se ducea pe medicamente și cheltuieli personale, iar când apărea câte o analiză necompensată, acopeream noi diferența.

Nu contribuția lui mă înfuria. Mă înfuria că îmi număra iaurturile din frigider.

— Iar ai cumpărat din astea scumpe? Maică-ta nu te-a învățat să economisești?

În schimb, televizorul mergea până noaptea, fiindcă „un om bătrân atât mai are”.

Andrei îmi cerea mereu răbdare. Aveam și eu, cât aveam. Dar ajunsesem să mai stau zece minute în fața blocului după serviciu, doar ca să amân urcatul.

În seara cu oala, făcusem ciorbă. Gheorghe voia friptură și spusese că o femeie care își respectă bărbatul nu îl ține cu zeamă. Când îi explicasem câți bani mai aveam, îmi ceruse să-i arăt salariul și toate cheltuielile.

Atunci venise replica despre acoperiș.

Am pus oala jos. Îmi tremurau mâinile.

— Nu mai pot. Nu mai am unde să mă schimb, unde să vorbesc, unde să stau fără să fiu corectată. Și tu, Andrei, mă lași singură de fiecare dată.

— E tata.

— Știu. Nu ți-am cerut să nu mai fie.

S-a făcut liniște. Se auzea doar frigiderul.

Gheorghe și-a împins scaunul.

— Am înțeles. Sunt o povară. Mâine îmi iau sacoșa și plec.

Altădată aș fi fugit după el cu scuze. În seara aceea am rămas pe loc.

— Nu v-am cerut să plecați. V-am cerut să bateți la ușă și să nu mă mai jigniți.

Bătrânul s-a așezat iar. Își freca degetul pe marginea feței de masă.

— Înainte mă întreba lumea ce să facă. Acum mă întreabă numai dacă mi-am luat pastilele.

I s-a rupt vocea. Nu-l mai auzisem vorbind așa.

— Mi-e frică, a spus. Dacă nu mai folosesc la nimic?

Andrei s-a sprijinit de chiuvetă.

— Și mie mi-e frică să nu pățești ceva. De-aia tac. Dar Elena plătește pentru tăcerea mea.

Nu ne-am îmbrățișat. Nici n-ar fi mers, sincer. Eram prea obosiți și prea supărați.

Am adus un caiet și am scris cheltuielile. Toate. Gheorghe a aflat atunci că amânaserăm dentistul lui Andrei și că eu îmi lipeam talpa ghetelor de două săptămâni.

Am stabilit să bată înainte să intre, să închidă televizorul la zece și să nu mai hotărască el ce cumpărăm. Noi urma să-l includem în discuțiile despre casă, nu doar să-i spunem cât are de dat. Gătitul și cumpărăturile le împărțeam după puteri, nu după cine era femeie.

După trei zile a intrat iar fără să bată. Andrei l-a oprit, calm. Pentru prima dată, n-a mai trebuit să spun eu nimic.

Încă suntem înghesuiți. Încă ne ajung greu banii. Dar ieri Gheorghe a bătut la ușă și a așteptat răspunsul.

Oare putem avea grijă de părinții noștri fără să ajungem să ne cerem voie să trăim în propria casă?