Fiul meu nu-mi mai aducea nepotul în vizită. Când nora a venit cu el pe ascuns, am fost nevoit să ascult ce nu voiam să aud de o viață

— Tata nu știe că suntem aici, mi-a spus Tudor, cu mâna încă prinsă în mâna maică-sii.

Avea ghiozdanul într-un umăr și un șiret desfăcut. Nora mea, Ana, privea spre lift, de parcă se aștepta să iasă cineva de acolo și s-o întoarcă din drum.

— Intrăm? m-a întrebat. Sau o să stăm pe palier până ne răzgândim?

M-am dat la o parte. Nu-mi mai văzusem nepotul de aproape două luni. În dimineața aceea cumpărasem două mere, o pâine mică și iaurt. Atât. Un om singur învață să cumpere puțin, ca să nu arunce.

De când murise Ileana, soția mea, masa din bucătărie rămăsese lipită de perete. Nu mai aveam de ce s-o trag în mijloc.

Cu Mihai, băiatul meu, vorbeam joia. Eu întrebam dacă vin duminică. El spunea că Tudor are teme, că tușește, că merg la socri. La început îl crezusem. Pe urmă auzeam răspunsul înainte să termine întrebarea.

Ultima ceartă pornise de la un pahar spart.

Tudor îl lovise cu cotul, încercând să-mi arate ceva într-un caiet. Apa cursese pe mușama, iar eu sărisem de pe scaun.

— Stai potolit! Numai împiedicat umbli! La șapte ani ar trebui să pricepi!

Copilul își lipise mâinile de piept. Mihai se ridicase imediat.

— Nu-i vorbi așa.

— Dar cum? Să-l felicit?

Atunci băiatul meu se uitase la mine într-un fel pe care nu-l uit.

— Exact așa făceai și cu mine. Întâi mă speriai, după aia mă întrebai de ce tremur.

În loc să tac, îi spusesem că generația lui crește copii fără obraz. El îi pusese geaca lui Tudor și plecaseră înainte să termin eu de strâns cioburile.

Acum nepotul stătea din nou în bucătăria mea, uitându-se la raftul cu pahare.

— Vrei apă? l-am întrebat.

— În cana de plastic, dacă mai e.

Era. O păstrasem de când avea trei ani. Am căutat-o cu spatele la ei, mai mult decât trebuia.

Ana a așteptat să plece copilul în sufragerie, la cutia cu piese de construit.

— I-am scris lui Mihai unde suntem. Dar nu i-am cerut voie înainte.

— O să vă certați din cauza mea.

— Probabil. Și trebuia să vorbim înainte. Dar Tudor mă întreabă în fiecare seară dacă dumneata mai ești supărat pe el.

M-am sprijinit de marginea chiuvetei.

— Pe el? De ce pe el?

— Fiindcă el a spart paharul. Așa a înțeles.

Din sufragerie se auzea cum răsturna piesele pe covor. Mi-am amintit cât de repede îi trăsesem caietul de pe masă, fără să mă uit măcar ce voia să-mi arate.

— Nu sunt supărat pe el, am spus.

— Atunci spuneți-i lui. Eu degeaba îi explic.

M-am dus și m-am așezat greu lângă covor. Genunchii nu mă mai ajutau.

— Tudore, eu am greșit când am țipat. Paharul s-a spart din greșeală. Tu n-ai făcut ceva rău.

El a potrivit două piese, apoi m-a întrebat:

— Și dacă mai scap ceva?

— Strângem. Numai să nu pui mâna pe cioburi.

A dat din cap. Nu m-a îmbrățișat, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mi-a cerut o piesă albastră.

După vreo jumătate de oră a sunat interfonul.

Mihai a intrat cu geaca descheiată și fața trasă. S-a oprit în ușa sufrageriei, l-a văzut pe Tudor, apoi s-a întors spre Ana.

— Puteai să mă întrebi.

— Da. Puteam. Am greșit că am hotărât singură.

— Nu e vorba doar de o vizită.

— Știu că nu e doar atât.

M-am băgat, cum mă băgam mereu:

— Hai, măi băiete, că nu l-a adus la un străin.

Mihai și-a strâns buzele.

— Vezi? Nici acum nu poți să mă lași să spun ceva.

Ana l-a dus pe Tudor în sufragerie și a închis ușa pe jumătate. Noi am rămas în bucătărie.

— Zi, am spus, dar tonul meu suna tot a poruncă.

Mihai a tras scaunul.

— Aveam nouă ani când am pierdut banii de pâine. M-ai ținut pe palier până i-am găsit.

— Erau vremuri grele. Număram fiecare leu.

— Și eu ce eram? Nu tot copilul tău?

Am deschis gura, dar el a continuat:

— Îi aveam în căptușeala gecii. Se rupsese buzunarul. Mama i-a găsit seara. Tu nu mi-ai spus nimic. Nici măcar că pot să intru. Ea m-a chemat.

Eu țineam minte banii. El ținea minte ușa.

— Nu știam că ai rămas cu asta, am zis.

— Cu asta? Când aud chei pe scară, încă mă uit la ceas să văd dacă am întârziat.

Nu striga. M-ar fi ajutat să strige. Aș fi putut să mă supăr și eu.

— Am muncit pentru tine, Mihai.

— Știu. Și îți mulțumesc. Dar îmi era frică să-ți spun că am luat un patru. Îmi era frică să-ți cer bani pentru excursie. Când mi-am rupt mâna, am plâns că o să afli, nu că mă durea.

Am privit cana lui Tudor, rămasă pe masă.

— Eu credeam că te pregătesc pentru viață.

— M-ai pregătit să ascund lucruri de tine.

Am stat mult fără să spun nimic. Dincolo de ușă, Ana îl întreba pe Tudor unde se potrivește o roată.

— Îmi pare rău, am spus până la urmă. Pentru palier. Pentru cum te-am făcut să-ți fie frică. Nu trebuia.

Mihai și-a frecat palmele de blugi.

— Nu pot să trec peste toate azi.

— Nu-ți cer.

A ridicat ochii, parcă să verifice dacă urmează vreun reproș.

— Dacă mai țipi la el, plecăm. Fără discuții în fața copilului.

— Bine.

— Și vizitele le stabilim noi doi, eu și Ana.

Am încuviințat. Mi-a venit să spun că ajunsesem să cer programare ca să-mi văd nepotul. N-am spus-o.

N-au rămas la masă. Ana și Mihai mai aveau de vorbit între ei, iar eu nu aveam dreptul să mă prefac că totul se rezolvase.

La plecare, Tudor m-a întrebat dacă păstrez construcția până data viitoare.

— O păstrez.

Mihai a rămas o clipă în prag.

— Te sun eu sâmbătă.

Și m-a sunat. N-am vorbit mult. Mi-a povestit că i se stricase mașina de spălat. L-am ascultat fără să-i explic ce trebuia să fi făcut.

Încă mă întreb câte lucruri nu mi-a spus băiatul meu de teamă să nu-l cert. Oare mai putem învăța să fim tată și fiu, dacă eu abia acum învăț să-l ascult?