Soacra mea a ascuns cheile mașinii când am primit un serviciu mai bun. Abia după ce am început să-mi strâng lucrurile mi-a spus de ce îi era atât de frică

— Nu mai căuta cheile. Sunt la mine. Și mașina nu pleacă nicăieri.

Soacra mea stătea în ușa bucătăriei, cu mâna în buzunarul halatului. Eu aveam geanta pe umăr și dosarul pentru interviu lipit de piept. Era șapte dimineața. În camera copiilor suna un desen animat, iar Andrei își căuta șosetele, de parcă nu auzea nimic.

— V-am spus de duminică. Azi trebuie să ajung la Ploiești.

— Și eu trebuie să ajung la farmacie.

Farmacia era peste drum.

N-am spus-o. Mi-am deschis aplicația de transport, am văzut tariful până la gară și am simțit cum mă ia plânsul de nervi.

Locuiam de patru ani în apartamentul doamnei Elena, într-un bloc din București. Ne mutaserăm „pentru câteva luni”, după ce proprietarul garsonierei închiriate hotărâse s-o vândă. Apoi venise al doilea copil, apoi o perioadă fără serviciu pentru Andrei. Banii de avans se duseseră pe trai.

Apartamentul avea trei camere și o singură regulă nescrisă: nimic nu se făcea fără aprobarea mamei lui.

De ce spăl seara? De ce cumpăr roșii scumpe? De ce îl las pe Tudor să mănânce singur, că murdărește? Nu era o femeie rea în fiecare clipă. Îi lua pe copii de la grădiniță, făcea supă când eram bolnavi. Tocmai de aceea îmi era greu să spun cât de mică mă simțeam în casa ei.

Mașina fusese cumpărată împreună cu socrul meu, înainte să moară. Era pe numele ei. Nu pretinsesem niciodată că mi se cuvine. Dar o împrumuta lui Andrei pentru orice, iar mie îmi găsea mereu un motiv de refuz.

Am ajuns la interviu cu trenul și apoi cu un autobuz. Aveam pantofii uzi și întârziase trenul douăzeci de minute. M-au primit totuși.

Postul era la contabilitatea unei firme de distribuție din Ploiești: șase mii cinci sute de lei, față de cei trei mii nouă sute pe care îi câștigam atunci. După perioada de acomodare puteam lucra două zile de acasă.

În trenul de întoarcere am făcut calcule pe spatele unei facturi. Ratele mici, dentistul Marei, ghetele lui Tudor. Pentru prima dată după mult timp, cifrele nu se terminau cu minus.

Oferta a venit vineri. Luni trebuia să dau răspunsul.

— În primele două săptămâni trebuie să fiu zilnic acolo, i-am spus lui Andrei. După aceea, trei zile. Cu trenul și legăturile pierd prea mult timp. Dacă mama ta ne-ar împrumuta mașina câteva luni…

— Vorbesc eu cu ea.

A vorbit. Seara, Elena a pus farfuria în chiuvetă atât de tare, încât Mara a tresărit.

— Nu. Azi iei mașina, mâine vreți să vă mutați acolo. Știu eu cum începe.

— Nu discutăm acum despre mutare.

— Dar te-ai gândit!

Mă gândisem. La o chirie, la o bucătărie în care să pot lăsa o cană fără explicații. Mi-a fost rușine cât de repede mi s-a văzut pe față.

— Vezi? Eu v-am ținut aici și acum vă încurc.

Andrei s-a uitat la mine.

— Poate mai cauți ceva în București.

Asta m-a durut mai rău decât refuzul ei.

— Tu ai citit măcar oferta?

— Nu începe și tu.

— Eu să nu încep? De patru ani aștept să ne revenim. Când apare o șansă, tot eu trebuie să renunț?

Copiii tăcuseră. Am strâns masa cu mâinile tremurând și am plâns în baie, cu robinetul deschis.

Duminică am găsit pe telefonul lui Andrei un mesaj de la mama lui. Mi-l dăduse să văd o fotografie trimisă de educatoare, iar mesajul apăruse sus: „Spune-i că nu vă descurcați cu copiii. Pe tine te ascultă.”

I-am întins telefonul.

— De-asta mi-ai spus să mai caut?

N-a răspuns imediat.

— Mi-e teamă că o să pice totul pe mine, a zis într-un târziu.

Am rămas cu mâna întinsă. Măcar era adevărul lui, nu încă un motiv inventat de ea.

— Și acum pe cine pică, Andrei?

În seara aceea am scos un geamantan de sub pat. Nu făceam spectacol. Voiam să merg cu copiii la sora mea, Ioana, două zile. Nu mai puteam dormi între oamenii care hotărau în șoaptă ce puteam eu să duc.

Elena m-a văzut împăturind o pijama.

— Îmi iei nepoții pentru o mașină?

— Nu pentru o mașină. Pentru că aici trebuie să cer voie și să-mi fie mai bine.

S-a așezat pe marginea patului. Avea în mână o șosetă de-a lui Tudor, rămasă din rufele strânse.

— După ce a murit Mihai, am stat trei luni și am mâncat în picioare. Nu suportam masa goală.

Nu-mi povestise niciodată asta.

— Când ați venit voi, iar aveam pentru cine să pun farfurii.

Mi s-a înmuiat furia, dar n-a dispărut.

— Înțeleg că vă e frică. Dar nu pot să refuz serviciul ca să nu rămâneți singură.

A răsucit șoseta între degete.

— Dacă plecați, o să vă încurc și când sun.

— Nu. Dar trebuie să putem pleca fără să însemne că vă părăsim.

Luni dimineață ne-am așezat toți trei la masă, înainte să răspund firmei. Andrei venise cu programul lui de lucru scris pe o foaie. Putea duce copiii dimineața. Pentru după-amiezi urma să ne împărțim, iar ajutorul Elenei avea să fie cerut, nu presupus.

Ea a acceptat să-mi împrumute mașina șase luni. Noi plăteam combustibilul și revizia apropiată. În zilele când rămâneam acasă, mașina rămânea la ea. Din diferența de salariu puneam lunar bani deoparte pentru una a noastră.

— Și dacă vă mutați? a întrebat.

— Vorbim din timp. Venim cu copiii, veniți la noi. Nu dispărem, i-a spus Andrei.

N-am promis că va hotărî în casa noastră. I-am promis că va avea în continuare loc în viața noastră.

În prima dimineață de serviciu, cheile mă așteptau lângă o caserolă cu două sandvișuri.

— Să nu pleci nemâncată, a murmurat Elena.

Încă ne mai certăm. Uneori îmi numără kilometrii, iar eu trebuie să-i amintesc ce am stabilit. Dar salariul meu intră acum întreg într-un plan făcut și de mine. Andrei nu mai poate spune că n-a auzit.

Mă întreb cât aș mai fi tăcut dacă n-aș fi primit oferta aceea. Și unde e limita dintre a avea grijă de frica unui om drag și a-l lăsa să-ți conducă viața?