„Nu te bate, ce-ți mai trebuie?” Asta mi-a spus mama când i-am cerut să mă primească acasă, după nouă ani în care soțul meu mă făcuse să cred că nu valorez nimic
— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci. Și să nu crezi că te primesc ai tăi. Am vorbit deja cu maică-ta.
Radu stătea în hol, desculț, cu telefonul meu în mână. Eu țineam o sacoșă cu două schimburi și dosarul cu actele mele. Îmi tremurau degetele atât de tare, că nu reușeam să trag fermoarul gecii.
Telefonul a vibrat în palma lui.
— Uite, chiar ea. Răspunde-i. Să auzim și noi ce mare nenorocire ți-am făcut.
Aveam treizeci și șase de ani și, în clipa aia, mă simțeam ca un copil prins că a făcut ceva rușinos.
Totul pornise de la o ședință la psiholog. O sută optzeci de lei pe care îi plătisem din salariul meu, fără să-i cer voie.
Radu găsise confirmarea programării în mesajele mele.
— Deci avem bani să te plângi unei străine, dar pentru rata la mașină oftezi.
Mașina era a lui. Eu mergeam cu autobuzul la firma unde făceam facturi și țineam evidența mărfurilor.
Câștigam trei mii trei sute de lei. În fiecare lună îi transferam două mii pentru cheltuielile casei. Restul trebuiau să-mi ajungă pentru transport, mâncarea de la serviciu și orice aveam nevoie. Dacă îmi cumpăram o bluză, urma discuția.
La început îi spuneam grijă pentru bani.
După nouă ani de căsnicie, ajunsesem să ascund bonul pentru un șampon.
Nu începuse așa. Când ne-am cunoscut, îmi aducea covrigi calzi dimineața și mă suna să vadă dacă am ajuns bine acasă. Mai târziu, dacă nu răspundeam imediat, trebuia să explic unde eram, cu cine și de ce aveam telefonul pe silențios.
— Dacă n-ai nimic de ascuns, ce te deranjează?
Mă deranja. Dar nu știam să spun fără să mă simt vinovată.
Prietena mea, Alina, devenise „aia divorțată care îți bagă prostii în cap”. Colegii mei erau proști. Rochiile mă îmbătrâneau. Dacă râdeam mai tare la masă, mă atingea cu două degete pe genunchi.
Știam semnul. Trebuia să tac.
Acasă îmi spunea că sunt obositoare, că nimeni altcineva nu m-ar suporta. Uneori nu-mi vorbea două zile. Eu îl întrebam dacă vrea să mănânce, dacă are cămașa călcată, orice, numai să se termine liniștea aia.
Prima dată când i-am spus mamei, curățam împreună ardei în bucătăria ei.
— Mamă, mie mi-e frică atunci când aud cheia în ușă.
A lăsat cuțitul jos.
— Te lovește?
— Nu. Dar mă face în toate felurile. Ieri mi-a spus că sunt o povară.
A luat alt ardei.
— Așa e viața de măritată. Mai lași de la tine. Nici taică-tu n-a fost ușor.
Tata auzise din sufragerie.
— Aveți casă, aveți serviciu. Altele cresc copii singure. Tu cauți necazul.
N-aveam copii. Încercaserăm o vreme, apoi Radu hotărâse că întâi trebuia să mă „echilibrez”. Mi-o spunea și în fața rudelor, râzând.
Eu râdeam după el.
În iarna aceea am început să greșesc la muncă. Citeam aceeași factură de patru ori. Într-o dimineață, șefa m-a găsit plângând lângă imprimantă pentru că se blocase hârtia.
Nu m-a întrebat de ce sunt atât de sensibilă.
Mi-a adus apă și a închis ușa biroului.
Ei i-am spus prima dată tot. Nu chiar tot, că unele lucruri îmi erau rușine și să le gândesc. Mi-a dat numărul unei psiholoage, Ioana.
La prima ședință am vorbit aproape numai despre cât muncește Radu.
— Și dumneavoastră cum vă simțiți acasă? m-a întrebat.
Am început să plâng înainte să pot răspunde.
Nu mi-a spus să divorțez. M-a ajutat să pun în ordine ce trăiam și să mă gândesc la lucruri concrete: actele, banii, o persoană pe care s-o pot suna. M-a întrebat dacă mă simt în siguranță să-i spun că vin la ședințe.
Am zis că da, prea repede.
Două săptămâni mai târziu eram în hol, cu sacoșa, iar mama mă suna pe telefonul ținut de el.
Mi l-a dat pe difuzor.
— Ana, lasă prostiile și despachetează, a spus ea. Radu zice că vrei să pleci fiindcă ți-a atras atenția cu banii.
— Mamă, te rog, pot să vin două nopți?
S-a auzit televizorul, apoi vocea tatei:
— Nu vă băgați părinții în certurile voastre. Mâine vă împăcați și noi rămânem proști.
M-am uitat la Radu. Zâmbea puțin, cu colțul gurii.
— Vezi? Numai tu ai o problemă cu toată lumea.
Nu am plecat în seara aceea. Mi-am pus hainele înapoi în dulap și am stat pe marginea patului până dimineață. Îmi venea să renunț și la ședințe. Uite, nici să plec nu fusesem în stare.
A doua zi am sunat-o pe Alina din pauza de masă. Nu mai vorbiserăm de opt luni.
— Știu că am dispărut și că nu prea merit să…
— Ai nevoie să vin după tine?
Atât a întrebat.
Am plecat într-o joi, cât Radu era la serviciu. Luasem înainte actele, medicamentele și câteva haine. Mi-am schimbat parolele de pe telefonul Alinei. La bancă am cerut un cont nou pentru salariu.
Când l-am sunat, eram deja la ea.
— Putem discuta despre lucrurile de luat și despre bani. Dacă mă jignești, închid.
A râs. Apoi m-a făcut nerecunoscătoare.
Am închis.
Am vomitat după aceea. Limitele mele nu arătau deloc curajoase. Stăteam pe gresia din baia Alinei și abia respiram.
Mama a venit duminică, cu sarmale într-o caserolă și cu tata după ea.
— Te-ai liniștit? m-a întrebat, de parcă avusesem febră.
Le-am spus că nu mă întorc și că voi continua ședințele. Că pot să mă viziteze, dar nu să mă convingă în numele lui.
— Ne faci de râs, a spus tata.
— Îmi pare rău că asta vă doare acum.
Mi s-a rupt vocea. N-am mai adăugat nimic.
Au trecut șapte luni. Locuiesc într-o garsonieră închiriată, divorțul nu s-a terminat, iar banii îi socotesc atent. Cu mama vorbesc duminica. Uneori mă întreabă dacă mănânc. Alteori începe iar cu împăcarea și îi spun că încheiem discuția.
Încă mă sperii când aud o cheie răsucindu-se pe palier. Dar acum pot lăsa o cană în chiuvetă fără să-mi pregătesc apărarea.
Mi-aș fi dorit ca ai mei să mă întrebe dacă sunt bine înainte să mă întrebe ce va spune lumea.
Oare câte femei mai așteaptă permisiunea familiei ca să plece dintr-o casă în care le este frică?