Mi-am dus logodnica acasă de Revelion. Când mama i-a spus că „nu e femeie de casă”, am înțeles de ce mă temusem, de fapt, toată seara
— Cu mâinile astea o să-mi crești mie nepoții?
Mama ținea platoul cu ouă umplute deasupra mesei și se uita la degetele Alinei. Pe unul avea tatuată o frunză mică. Logodnica mea tocmai se oferise s-o ajute la servit.
Tata a lăsat telecomanda jos. Mătușa Doina și-a coborât ochii în farfurie. Eu am scos un râs prost.
— Mamă, nici n-am apucat să ne dezbrăcăm bine.
Alina și-a tras mânecile peste încheieturi. Gestul ăla îl mai văzusem doar când îi era frig.
Eram împreună de un an și opt luni. Ai mei o știau din fotografii și din două convorbiri scurte. Locuiam în Brașov, ei într-un apartament din Ploiești, iar întâlnirea fusese amânată ba din cauza programului meu, ba din cauza unei răceli a mamei.
Adevărul era mai urât: trăsesem de timp.
Alina avea părul tuns scurt, cu o șuviță verde, cercei în nas și un braț tatuat aproape complet. Lucra într-un salon autorizat, plătea chirie pe post și își ținea programările într-o agendă neagră, cu colțurile îndoite. Câștiga când bine, când prost. Uneori stătea duminica să deseneze modele care nu mai ajungeau niciodată pe pielea cuiva.
Părinților le spusesem că lucrează în grafică.
— Nu e minciună, îmi zisesem. Tot desenează.
Dar în mașină, când mă întrebase dacă ai mei știu cu ce se ocupă, îi răspunsesem limpede:
— Da. Stai liniștită.
Venise cu un cozonac făcut de ea. Îl ținuse pe genunchi tot drumul, să nu se turtească.
Mama a luat platoul din mâinile ei și l-a pus pe masă.
— Eu întreb pentru viitor. Acum sunteți tineri, vă distrați. Dar o familie cere stabilitate.
— Și eu îmi doresc stabilitate, a spus Alina. Tocmai de asta încerc să-mi cresc clientela.
— Clientelă la ce? a întrebat tata.
Mi-am simțit ceafa udă.
— Alina e artist tatuator.
Tata s-a uitat întâi la ea, apoi la mine.
— Parcă spuneai că face grafică.
Alina și-a întors capul încet.
— Asta le-ai spus?
— N-am intrat în toate detaliile.
N-a răspuns. Și-a pus geanta lângă scaun și s-a așezat cu spatele drept.
La masă eram nouă. Fratele meu, Radu, venise cu soția lui, Ioana. Mai erau mătușa Doina și vărul meu, Călin, student. Pe televizor cânta cineva, prea tare. Mama tot ridica vocea peste muzică.
— Eu nu judec pe nimeni, a început ea.
Mi s-a strâns stomacul.
— Dar Andrei are serviciu serios. Rate. Nu poate să ducă singur o casă cât tu faci desene pe oameni.
— Nu o duc singur, am spus.
Prea încet. Mama nici nu s-a oprit.
— Și peste zece ani? Când nu se mai poartă?
Alina a împăturit șervețelul în două.
— Am cursuri de igienă, folosesc consumabile sterile, am contabil. Nu lucrez la întâmplare.
— Nu despre ace vorbesc eu, draga mea.
„Draga mea” a sunat mai rău decât tot ce spusese înainte.
Călin s-a aplecat spre Alina.
— Eu am văzut lucrările tale. Portretul ăla cu bunicul unei fete… chiar e greu de făcut.
Ioana a încuviințat.
— Și eu am colege tatuate la bancă, tanti Elena. Nu le verifică nimeni brațele când calculează dobânzi.
Mama a strâns buzele. Tata și-a turnat apă minerală până a dat pe masă.
— Nu zice nimeni că e fată rea. Dar nu e profilul nostru.
Alina s-a uitat la mine. Nu la el. La mine.
Eu am luat un șervețel și am șters apa.
Încă mă gândesc la gestul ăla. Omul de lângă mine aștepta să spun ceva, iar eu ștergeam masa.
— Ce înseamnă profilul nostru? a întrebat ea.
— O fată așezată, a zis mama. Care să nu atragă toate privirile pe stradă. O femeie de casă.
Alina și-a scos încet inelul, apoi s-a oprit cu el între două degete.
— Eu gătesc, muncesc și-mi plătesc facturile. Dar nu cred că pentru asta m-a cerut fiul dumneavoastră.
— Hai să nu stricăm Revelionul, am intervenit.
Atunci s-a ridicat.
— Eu îl stric?
N-a țipat. Asta m-a durut mai tare.
M-am dus după ea pe hol. Își căuta telefonul în geantă. Fermoarul se blocase în căptușeală și trăgea de el cu mâinile tremurând.
— Stai puțin. Știi cum sunt ai mei.
— Nu, Andrei. Nu știam. Tu știai.
Din sufragerie se auzea mama strângând farfuriile, deși nimeni nu terminase.
— De ce le-ai spus că fac grafică?
— Ca să fie mai ușor la început.
— Pentru cine?
N-am răspuns.
Alina a lăsat geanta jos.
— De trei luni punem bani pentru nunta aia mică pe care o vrei tu. Am renunțat la cursul din primăvară. Tu le-ai spus măcar că eu plătesc jumătate din tot?
Am privit spre ușa sufrageriei.
Ea a înțeles că mai era ceva.
— Andrei?
— Le-am împrumutat niște bani. Pentru restanțele la întreținere și creditul tatei.
— Cât?
— Opt mii.
Erau din partea mea de economii, dar noi hotărâserăm împreună să nu ne atingem de ei. Îi transferasem cu două săptămâni înainte. Așteptam un moment bun să-i spun.
— Nu banii mă supără, a șoptit. Faptul că eu habar n-am în ce viață intru.
M-am întors în sufragerie. Îmi tremurau genunchii de parcă aveam iar șaisprezece ani și veneam cu o notă proastă.
— Plecăm.
Mama a rămas cu două farfurii în mâini.
— Pentru o discuție?
— Pentru cum v-ați purtat cu ea. Și pentru că eu v-am lăsat.
Tata s-a ridicat.
— Acum noi suntem ultimii oameni?
— Nu. Dar în seara asta ați rănit-o. Iar eu am mințit pe toată lumea ca să nu mă cert cu nimeni.
Mama a început să spună câte sacrificii făcuseră pentru mine. Le știam. Nu erau inventate. Tocmai de asta mi-a fost atât de greu să-mi iau haina.
Am ajuns acasă înainte de miezul nopții. Alina n-a vrut s-o ating. Am băut ceai în bucătărie, ascultând petardele dintre blocuri.
Nunta am amânat-o. Nu ca pedeapsă. Aveam lucruri de lămurit înainte să promitem altele.
După trei săptămâni, mama mi-a trimis un mesaj: „Poate am vorbit urât. Mai veniți duminică?” I-am spus că o să vorbesc cu Alina, dar că invitația nu ține loc de scuze.
Încă învăț să-mi iubesc părinții fără să-i las să hotărască în locul meu. Mă întreb doar câte seri ca aceea am numit, până atunci, „liniște în familie”.