I-am cerut soacrei cheia de rezervă, iar soțul meu a lovit masa: „În casa mea, mama intră când vrea!”
— Dă-mi cheia, te rog.
Soacra mea a rămas cu mâna în sertarul cu tacâmuri. Radu s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a zgâriat gresia. A lovit masa cu palma, iar cana Marei s-a răsturnat peste caietul ei de matematică.
— În casa mea, mama intră când vrea!
Fetița noastră a început să șteargă laptele cu mâneca. Avea șapte ani și primul ei gând fusese să repare mizeria, nu să fugă de țipete. Imaginea asta m-a durut mai tare decât vorbele lui.
— E și casa mea, am spus. Și nu mai vreau să intru aici ca o musafiră.
Nu cerusem ceva neobișnuit. Cerusem cheia de rezervă pe care i-o dădusem Doinei cu patru ani înainte, când plesnise un furtun sub chiuvetă și noi eram la serviciu.
La început venea cu o oală de ciorbă. Apoi venea să întindă rufele. Pe urmă am început să găsesc dulapurile reorganizate, lenjeria împăturită altfel, hainele mele mutate de pe un raft pe altul.
— Aici stau mai bine, îmi spunea.
Spunea mereu „aici stau mai bine”. Niciodată „te deranjează?”.
Lucram la contabilitatea unui depozit de materiale de construcții. Ajungeam acasă după șase, luam copilul de la programul de după școală și mă apucam de ce mai rămânea. Radu făcea intervenții la centrale și uneori câștiga bine, alteori număram zilele până la salariul meu.
Aveam rată, întreținere restantă de o lună și o mașină care cerea bani la fiecare inspecție. Nu eram nerecunoscătoare pentru o ciorbă. Eram obosită să plătesc pentru ea cu dreptul de a închide o ușă.
Într-o sâmbătă, Doina intrase la opt dimineața. Eu ieșeam din baie doar cu prosopul în jurul meu.
— Vai, dar nu vă mai treziți? Am luat ardei, facem umpluți.
M-am întors în baie și am stat pe marginea căzii până am auzit-o în bucătărie. Mi-a fost rușine. În casa mea, mi-a fost rușine că eram dezbrăcată.
I-am spus lui Radu în seara aceea.
— Bine, măi, dar e mama, nu e un străin. Nu mai căuta probleme.
Am încercat să-i explic fără ceartă. I-am cerut să vorbim noi cu ea, împreună. A zis că da, după care n-a mai găsit momentul.
Între timp, Doina îmi mutase actele din sertarul comodei într-o cutie de pantofi. Căutam o adeverință pentru școală când am găsit cutia sus, pe dulap.
— Era dezordine, mi-a explicat.
Printre hârtii erau analizele mele și o scrisoare de la mama, scrisă înainte să moară. Nu știu dacă o citise. Nici n-am putut s-o întreb.
Apoi Mara mi-a spus că bunica îi promisese că din toamnă va sta ea în camera mică.
— Eu unde dorm? m-a întrebat copilul.
Doina avea apartamentul ei, la trei stații de autobuz. Nu discutasem despre mutat. Când l-am întrebat pe Radu, a ridicat din umeri.
— Doar iarna. Are cheltuieli mari. Și ne ajută cu fata.
— Și pe mine când aveai de gând să mă întrebi?
— Tu oricum spui nu la orice vine de la ea.
Așa ajunsesem în seara aceea la cheie. Nu din cauza unui sertar. Din cauza tuturor lucrurilor hotărâte peste capul meu.
După ce Radu a lovit masa, Doina și-a strâns buzele.
— Eu mi-am rupt spatele pentru voi. Bine că sunt bună când aveți nevoie.
— Nu v-am cerut să nu mai veniți. V-am cerut să sunați înainte.
— Vezi? i-a spus ea lui Radu. Acum trebuie să cer voie la copilul meu.
El s-a apropiat. Am simțit marginea blatului în spate.
— Ești neputincioasă. Nu te descurci nici cu casa, nici cu copilul, și tot tu faci reguli. Altă femeie ar prețui ajutorul.
Mara stătea nemișcată, cu mâneca udă lipită de încheietură.
— Dă-te puțin, i-am spus.
Nu s-a mișcat imediat. Secundele alea mi-au schimbat ceva în mine. Nu mă lovise, dar ajunsesem să aștept să-mi permită să trec.
Când s-a dat deoparte, am luat-o pe Mara în dormitor. I-am pus într-un rucsac pijamaua, periuța și caietele ude. Mâinile îmi tremurau și nu nimeream fermoarul.
Radu a apărut în ușă.
— Acum faci teatru?
— În seara asta nu dormim aici.
— Dacă pleci, să nu crezi că vin după tine.
M-am încălțat fără să răspund. Doina se apucase să șteargă masa.
Am mers la sora mea, Alina, într-o garsonieră unde abia încăpeam toate trei. Mara a adormit lângă mine pe canapeaua desfăcută. Eu am stat cu ochii pe telefon.
Primul mesaj de la Radu a venit după miezul nopții: „Ai reușit s-o faci pe mama să plângă.”
L-am citit de câteva ori. Nu întrebase dacă ajunsesem.
A doua zi am plătit rata din aplicație, stând pe marginea căzii Alinei. Aproape jumătate din salariu. Nici nu știu de ce am plâns atunci așa rău. Poate fiindcă plăteam în continuare locul din care plecasem cu o sacoșă de haine.
După cinci zile, Radu a cerut să vorbim. Ne-am întâlnit pe o bancă, fără Mara.
— Mama zice că n-o mai primești niciodată.
— Tu ce zici?
S-a uitat spre locul de joacă.
— Am exagerat cu vorbele. Dar și tu puteai să spui altfel.
Mi-am strâns geanta în poală. Îmi pregătisem atâtea explicații și nu mai voiam să le repet.
— Vreau cheia înapoi. Vizitele le stabilim împreună. Nimeni nu se mută la noi fără acordul amândurora. Și vreau să mergem la consiliere.
— Pentru o ceartă?
— Pentru că mi-a fost frică de tine.
Atunci a tăcut.
Nu m-am întors în ziua aceea. Nici în următoarea. Am mai stat la Alina trei săptămâni, cu hainele în sacoșe și cu Mara întrebând când își vede tatăl.
Radu mi-a adus cheia într-un plic. Am schimbat totuși butucul, împreună. Doina nu ne-a vorbit o lună. Prima programare la consiliere a plătit-o el; la a doua am împărțit costul.
Acum locuim iar împreună, dar nu pot spune că totul e bine. Când aud cheia în ușă, încă mă opresc din ce fac. Radu observă uneori și spune încet: „Sunt eu.”
Încerc să văd ce face diferit, nu doar ce promite. Pentru mine, dar și pentru fetița care s-a grăbit să șteargă laptele când tatăl ei a început să țipe.
Încă mă întreb: am cerut prea mult când am vrut să fiu întrebată cine intră în casa mea? Și cât poți păstra dintr-o căsnicie dacă, pentru liniștea ei, trebuie să taci mereu tu?