„E mama mea, dar tu stai acasă.” Când soțul meu a hotărât că trebuie să renunț la viața mea ca să-i îngrijesc mama, am pus pentru prima dată o limită

— Dacă pățește mama ceva, tu răspunzi, mi-a spus Mihai, în timp ce eu țineam mâna sub robinet.

Era trei dimineața. Soacra mea pusese o cârpă pe aragaz și încercase să aprindă focul. O găsisem în bucătărie, desculță, căutând oala în care spunea că trebuia să fiarbă laptele pentru copiii ei. Mă arsesem încercând să-i iau bricheta.

Mihai se uita la pata neagră de pe cârpă.

— Eu unde eram? l-am întrebat.

— Ce?

— Când ai hotărât că răspund singură de mama ta, eu unde eram?

N-a răspuns. S-a dus să deschidă geamul.

Cu patru luni înainte, o aduseserăm pe mama lui la noi, într-un apartament cu trei camere din Ploiești. După diagnostic, vecina o găsise de două ori rătăcind pe scară. Singură nu mai putea rămâne.

— Până ne organizăm, spusese Mihai, așezându-i sacoșa lângă pat.

Eu o iubeam pe doamna Rodica. Când născusem, venise zilnic cu mâncare și îmi spălase cămășile fără să-mi țină socoteala. Nu mă gândeam s-o las fără ajutor. Crezusem doar că „ne organizăm” însemna amândoi.

Lucram de acasă pentru o firmă de contabilitate. Pentru Mihai, asta însemna că eram disponibilă.

— Tu oricum ești aici. Eu ce să fac, să plec din depozit când mă sună mama?

La început îi pregăteam mesele și pastilele. Apoi au venit nopțile în care deschidea ușa, hainele ude ascunse în dulap, refuzul de a se spăla. Uneori mă recunoștea. Alteori mă întreba de ce stau în casa ei.

Într-o dimineață mi-a dat o palmă când am încercat s-o schimb. După zece minute, mi-a mângâiat obrazul.

— Cine te-a supărat, fată?

Am plâns în baie, cu apa pornită. Nu eram supărată pe ea. Asta făcea totul și mai greu.

Mara, fiica noastră de nouă ani, începuse să-și facă temele la bucătărie, fiindcă bunica dormea în camera ei. Într-o seară mi-a pus un bilețel lângă calculator: „Mami, când termini cu toți, vii și la mine?”

L-am împăturit și l-am băgat în buzunar. Nici atunci n-am închis calculatorul.

Cumnata mea, Alina, venea duminica, uneori. Aducea banane, stătea jumătate de oră și spunea că mama arată bine.

— Ai răbdare cu ea, Irina. Nu mai știe ce face.

— Știu. Poți să rămâi sâmbătă patru ore?

Își căuta imediat telefonul în geantă.

— Sâmbăta am și eu casa mea. Și Mihai e acolo, de ce nu vorbești cu el?

Cu Mihai vorbeam aproape zilnic. El îmi spunea că e obosit, că are rate, că șeful îi numără minutele. Toate erau adevărate. Numai oboseala mea părea negociabilă.

După noaptea cu aragazul, am încurcat două situații trimise unui client. Șefa m-a sunat înainte de prânz.

— Irina, te cunosc de șapte ani. Dar așa nu mai putem lucra. Ai nevoie de concediu sau de o soluție acasă.

Am spus că rezolv. Apoi am rămas privind ecranul, fără să înțeleg cifrele.

Peste două zile, medicul de familie mi-a măsurat tensiunea de două ori. Dormeam câte trei-patru ore, aveam palpitații și slăbisem cinci kilograme.

— Cine vă ajută? m-a întrebat.

Mi-a fost rușine cât am stat până să răspund.

În seara aceea am căutat îngrijire la domiciliu. Am cerut recomandări, am dat telefoane și am vorbit cu o femeie care mai lucrase cu persoane cu demență. Avea disponibilitate de luni până vineri, între opt și patru. Costul lunar era de 4.200 de lei.

Am făcut calculele. Din pensia doamnei Rodica, după medicamente și cheltuielile ei, puteam folosi 1.200 de lei. Rămâneau câte 1.500 pentru fiecare dintre copiii ei.

I-am chemat pe amândoi la masă.

— În timpul săptămânii vine îngrijitoarea. Seara împărțim treaba. Pentru nopți și weekenduri facem un program în care intrați amândoi. Eu ajut, dar nu mai pot fi singura soluție.

Alina a împins foaia cu un deget.

— Ușor să faci socoteli cu banii altuia.

— Până acum le-ați făcut voi cu timpul meu.

Mihai s-a înroșit.

— Banii mei sunt și banii casei. De unde scoatem o mie cinci sute?

— Nu știu încă. Dar dacă îmi pierd serviciul, pierdem patru mii două sute în fiecare lună.

— Deci acum ne ameninți? a intervenit Alina.

Îmi tremurau genunchii sub masă. Aveam pregătite explicații, recomandări medicale, prețuri. De parcă trebuia să demonstrez că merit să dorm.

— Nu vă ameninț. Vă spun că de luni lucrez din sediu. Am vorbit deja la firmă.

Mihai s-a uitat lung la mine.

— Și mama?

— Trebuie să stabilim cine stă cu ea.

— După câte a făcut pentru tine… a început Alina.

Atunci am scos bilețelul Marei din buzunar. Era deja moale de câte ori îl desfăcusem.

— Știu ce a făcut pentru mine. N-am uitat. Dar nici copilul meu n-ar trebui să mă aștepte până nu mai rămâne nimic din mine.

Alina a plecat fără să-și termine cafeaua.

Mihai n-a vorbit cu mine până dimineață. Vineri mi-am luat o zi liberă și i-am spus că sâmbătă ies cu Mara. El avea să rămână cu mama lui.

L-am sunat o singură dată. Se auzea apă curgând și vocea ei, ridicată.

— Nu vrea să intre în baie, mi-a spus. Zice că sunt un străin.

— Nu insista acum. Las-o puțin.

Când ne-am întors, mâncarea era neatinsă. Mihai stătea pe marginea canapelei, cu pantofii în picioare.

— N-am putut nici să merg la toaletă liniștit, a zis.

Mi-am mușcat obrazul pe dinăuntru. Îmi venea să țip. Am pus doar geanta jos.

Îngrijitoarea a început după două săptămâni. Alina a acceptat să plătească partea ei și două sâmbete pe lună, după o ceartă urâtă cu fratele ei. Încă îmi trimite mesaje despre cât de scump este totul.

Mihai preia nopțile înaintea zilelor lui libere. Eu încă mă trezesc la primul zgomot. Nu ne-am reparat căsnicia printr-un tabel, iar supărarea mea nu s-a dus fiindcă el a spălat câteva cearșafuri.

Dar ieri am închis serviciul la timp și am mers cu Mara la plimbare. Când ne-am întors, doamna Rodica m-a recunoscut și mi-a zâmbit. Am putut să mă bucur că o văd.

Încă mă doare că a trebuit să ajung la capăt ca să fiu auzită. Chiar trebuie să te îmbolnăvești și tu înainte ca familia să accepte că ai nevoie de ajutor?