Nora mi-a spus să mă mut din apartamentul în care îmi crescusem fiul. Când am văzut ce făcuse el pe ascuns, am crezut că mă pierdusem de tot de copilul meu
— Mamă, nu mai putem locui așa. Trebuie să te gândești să te muți.
Irina spusese asta cu mâna pe spătarul scaunului meu. Eu țineam oala cu ciorbă deasupra aragazului și, pentru câteva secunde, n-am mai știut unde s-o pun. M-am uitat la fiul meu. Radu strângea firimiturile de pe masă cu degetul, de parcă tocmai atunci trebuia făcută curățenie.
— Din casa mea? am întrebat.
Din dormitor s-a auzit cel mic strigând după apă. Nimeni nu s-a mișcat.
Apartamentul avea trei camere și aproape cincizeci și opt de metri pătrați. Pentru mine și bărbatul meu fusese destul. Pentru cinci oameni, două biciclete și un cărucior, devenise un loc în care trebuia să te dai mereu la o parte.
Radu și Irina veniseră „pentru un an”, după nuntă, ca să strângă avansul pentru locuința lor. Trecuseră șapte. Între timp apăruseră Daria și Matei, crescuseră chiriile, apoi ratele, iar economiile se tot împărțiseră între cheltuieli urgente.
După ce murise soțul meu, eu îi rugasem să rămână.
— Ce să fac singură între pereții ăștia? Voi sunteți viața mea.
Atunci chiar așa simțeam. Numai că viața lor nu putea să fie, la nesfârșit, și viața mea întreagă.
În seara aceea n-am avut mintea asta limpede. Am pus oala jos atât de tare, că a sărit ciorbă pe faianță.
— V-am ținut copiii, v-am făcut mâncare, iar acum vă încurc.
Irina a închis ochii.
— Nu asta spun. Dar noi dormim cu Matei, Daria își face temele în bucătărie și nu putem vorbi nimic fără să întrebi ce s-a întâmplat.
— Pentru că vă aud certându-vă!
— Exact, a spus ea încet. Ne auzi tot.
Radu s-a ridicat abia când am început să plâng.
— Hai să discutăm mâine.
— Tu de când știi?
N-a răspuns imediat. Pauza aceea mi-a făcut mai rău decât vorbele Irinei.
În zilele următoare am devenit politicoase. Cumplit de politicoase. Ne ceream voie să deschidem frigiderul și ne mulțumeam pentru orice. Eu găteam numai pentru mine, apoi mă simțeam vinovată când Matei venea să întrebe dacă mai sunt chifteluțe.
Într-o dimineață am găsit pe masă un dosar cu fluturașii de salariu ai lui Radu și o simulare de credit. Pe o foaie scria de mână: „garsonieră, parter, aproape de școală”.
Mi s-au tăiat picioarele. Ei căutau deja unde să mă ducă.
L-am sunat la serviciu.
— Ai ajuns să-mi cauți locuință fără să mă întrebi?
— Mamă, nu pot vorbi acum.
— Cu mine nu poți. Cu banca poți.
Am închis. După aceea am sunat-o pe sora mea, Doina, și i-am spus că mă dau copiii afară. Așa am spus, deși nimeni nu-mi ceruse cheia și apartamentul era încă pe numele meu.
Doina m-a ascultat, apoi m-a întrebat:
— Dar tu ai vrea să trăiești cu soacra ta în fiecare zi?
M-am supărat și pe ea.
Seara, Radu m-a găsit scoțând lenjeriile din dulap.
— Ce faci?
— Mă duc la Doina până găsesc o chirie. Pensia n-o fi mare, dar n-oi muri de foame.
S-a așezat pe marginea patului, peste cuvertura pe care o întinsesem eu cu o oră înainte.
— Dosarul era pentru un credit al nostru. Vrem să-ți cumpărăm ceva mic, aici, în cartier. Nu să te trimitem în chirie.
— Și casa asta?
— Rămâne a ta. Nu-ți cere nimeni s-o treci pe numele nostru.
M-am oprit cu un cearșaf în brațe.
— Atunci de ce n-ai spus?
Și-a frecat ochii.
— Pentru că mi-a fost rușine că nu sunt în stare să-mi iau eu familia și să plec. Și pentru că orice spun, una dintre voi crede că am ales-o pe cealaltă.
A doua zi am vorbit toți trei. Fără copii acasă, fără televizor pornit.
Irina avea o listă cu venituri și cheltuieli. Împreună câștigau aproape douăsprezece mii de lei, dar banii nu rămâneau grămadă la sfârșitul lunii. Aveau optsprezece mii de euro economisiți. Pentru o garsonieră de treizeci și opt de mii, le mai trebuia un credit de nevoi personale, întins pe cinci ani.
— Renunțăm la schimbat mașina, a spus ea. Și rata o plătim noi. Locuința o cumpărăm pe numele tău.
— Atâția bani, doar să nu mă mai aveți în casă?
Irina a lăsat pixul jos.
— Ca să nu ajung să te urăsc pentru lucruri mici. Uite, îmi e rușine să spun, dar uneori stau zece minute în fața blocului înainte să urc. Numai ca să fiu singură.
Atunci am văzut cât de obosită era. Nu doar supărată pe mine. Obosită de serviciu, de copii, de faptul că nu găsea niciodată un sertar gol.
Eu îi mutam hainele „ca să fie ordine”. Intram fără să bat când le duceam rufele. Îi spuneam Dariei că mama exagerează cu dulciurile. Nu făceam din răutate, dar făceam. Na, asta era.
— Și mie mi-e frică, am zis. Că după ce plec o să vă obișnuiți fără mine.
Radu mi-a prins mâna. Irina nu mi-a promis că vom fi împreună zilnic. M-am bucurat mai târziu că nu m-a mințit.
Am văzut patru garsoniere. Pe prima am refuzat-o fiindcă mirosea a umezeală. La a doua, Radu mi-a arătat balconul și m-a întrebat unde mi-aș pune mușcatele. Atunci am început, puțin, s-o văd ca pe casa mea.
Am ales una la două străzi distanță, cu lift și bucătărie separată. La notar am citit fiecare pagină. Nimeni nu m-a grăbit.
Prima noapte a fost grea. Am ținut radioul deschis până dimineața. Liniștea pe care o cereau ei mie îmi suna a lipsă.
Acum au trecut opt luni. Mă duc după copii marțea și joia, dacă pot. Sun înainte să urc la ei. Irina bate la ușa mea, deși are cheie pentru urgențe.
Duminica trecută a venit singură, cu două merdenele. Am băut cafeaua și, pentru prima dată după mult timp, n-am discutat nici despre vase, nici despre programul copiilor.
Încă mă doare când spun „mă duc acasă” și nu mă refer la apartamentul în care l-am crescut pe Radu. Dar încep să simt că am iar loc în viața lor, fără să stau mereu în calea lor.
Oare puteam ajunge aici fără să ne rănim mai întâi? Eu încă mă întreb unde se termină grija unei mame și unde începe dreptul copiilor ei la propria casă.