După 32 de ani de căsnicie, fiica mea m-a rugat să nu divorțez, ca să nu ne facem de râs. Eu aveam deja cheia garsonierei în buzunar
— La vârsta ta îți arde să ne faci de râs?
Andreea mi-a smuls cheia din palmă și a pus-o lângă pâinea feliată. Dan stătea la masă, cu telecomanda în mână. Pe aragaz fierbea ciorba, iar eu aveam încă mănușa de menaj pe mâna stângă.
— Am plătit deja garanția, am spus. Sâmbătă mă mut.
Soțul meu a dat televizorul mai încet.
— Și ciorba aia o mai termini sau pleci acum?
Nu glumea. Cred că asta a durut cel mai tare.
Aveam cincizeci și patru de ani și eram căsătoriți de treizeci și doi. Lucram la secretariatul unei școli din Ploiești. Când ajungeam acasă, începea cealaltă tură: mâncare, rufe, cumpărături, facturi, programări la medic. Știam unde sunt toate actele, când expira asigurarea și ce pastile lua soacra mea.
Dan știa că, dacă deschide dulapul, găsește cămăși curate.
Nu fusese mereu rece. La început îmi aducea covrigi calzi și mă aștepta în stație. După nașterea Andreei, lucrurile s-au așezat singure, cum spuneau toți. El muncea, eu munceam și aveam grijă de restul.
Când mă plângeam, răspundea:
— Spune-mi ce să fac și fac.
Dar trebuia să-i spun de fiecare dată. Să observe el că nu mai avem pâine sau că eu abia mă țin pe picioare părea o pretenție exagerată.
Cu doi ani înainte să plec, ajunsesem la urgențe cu amețeli și tensiunea mare. Dan venise să mă ia după ce terminase de văzut meciul. În mașină m-a întrebat dacă aveam ceva pregătit pentru a doua zi.
M-am uitat la el, crezând că urmează să râdă.
— De mâncare, Elena. Ce te uiți așa?
N-am spus nimănui. Mi-era rușine de cât de puțin ajunsesem să aștept.
În iarna aceea am început să nu mai dorm. Mă trezeam la patru și calculam ce aveam de făcut până seara. Într-o duminică i-am spus că mă simt singură lângă el.
— Iar începem? Nu beau, nu te bat, aduc bani în casă. Ce mai vrei?
Am încercat să vorbim de câteva ori. I-am propus și consiliere. A zis că nu plătește un străin să-i spună nevasta că spală prea puține farfurii.
Atunci am început să caut chirii în pauza de masă.
Garsoniera avea mobilă veche și o pată pe tavan, lângă balcon. Costa o mie trei sute de lei. Din salariul meu de aproape patru mii rămâneau bani pentru întreținere, mâncare și strictul necesar. Garanția am strâns-o în șase luni, renunțând la coafor și la o pereche de ochelari noi.
Nu visam la o viață spectaculoasă. Voiam să ajung undeva și să mă pot așeza.
Andreea a venit în seara anunțului fiindcă Dan o sunase de la serviciu. Ea era măritată și avea o fetiță de trei ani. Radu, băiatul nostru, avea șaptesprezece și se pregătea de bacalaureat.
— La el te-ai gândit? m-a întrebat ea. Îi strici toată stabilitatea. Și ce le spunem rudelor la botezul verișoarei?
— Că ne despărțim.
— Mamă, voi nu sunteți genul ăla de familie.
Mi-am scos mănușa. Aveam degetele zbârcite de apă.
— Ce gen suntem, Andreea? Ăla în care eu tac și voi credeți că e bine?
A început să plângă. Primul meu impuls a fost s-o iau în brațe și să spun că renunț. Așa făceam mereu când cineva din casă era supărat.
De data asta am rămas pe scaun.
Dan s-a ridicat brusc.
— Cine te-a învățat prostiile astea? Ai pe cineva?
— N-am pe nimeni.
— Pentru nimic pleci?
N-am mai avut putere să-i explic încă o dată.
Sâmbătă, Radu m-a ajutat să cobor două genți și o cutie cu cărți. Dan ieșise din casă. Andreea mi-a trimis un mesaj: „Sper să merite.”
Pe scară, băiatul s-a oprit.
— Mamă, dacă rămân aici până după bac, te superi?
M-a lovit întrebarea, dar i-am spus adevărul.
— O să-mi fie dor. Dar nu mă supăr pe tine.
Avea camera lui, liceul aproape și prietenii în cartier. Nu voiam să-i cer să-mi dovedească iubirea mutându-se cu mine într-o singură cameră.
Când am închis ușa garsonierei, am plâns pe marginea patului. Apoi mi-am dat seama că uitasem să cumpăr hârtie igienică. Am coborât la magazin cu ochii umflați. Așa a început independența mea, nu cu curaj și muzică, ci cu o sacoșă și cu teamă că făcusem cea mai mare greșeală.
Primele săptămâni au fost greu, sincer. Mă trezeam să pregătesc pachetul lui Radu și întindeam mâna după telefon ca să întreb ce să gătesc. Uneori făceam mâncare pentru patru persoane, apoi mâncam același lucru trei zile.
Dan mă suna pentru lucruri mici.
— Unde sunt fețele de pernă?
— În sertarul de jos.
— Nu vii duminică să faci și tu puțină ordine?
Am strâns telefonul atât de tare că m-a durut mâna.
— Nu, Dan. Nu mai vin pentru asta.
După ce a primit actele de divorț, a venit cu flori. Mi-a promis că o să mă ajute mai mult. L-am întrebat dacă înțelege de ce plecasem.
— Ai obosit, bine. Puteai să-ți iei concediu.
Am pus florile într-un borcan. Nu l-am chemat înapoi.
Cu Andreea n-am vorbit aproape o lună. Apoi a apărut cu fetița și o pungă de mere. S-a uitat la masa mea mică, la rufele puse la uscat lângă calorifer.
— Chiar îți e mai bine aici?
— Uneori sunt singură. Dar nu mă mai simt vinovată când stau jos.
A rămas cu ochii în cană. Mi-a spus că soțul ei nu se trezește niciodată noaptea la copil, fiindcă dimineața lucrează. Și ea lucra.
Nu i-am ținut lecții. I-am luat fetița în brațe și am lăsat-o să-și bea cafeaua caldă.
Divorțul s-a încheiat după câteva luni. Partajul încă ne apasă, iar banii îi socotesc atent. Radu vine miercurea la mine și uneori gătim împreună. Andreea nu mai spune că am făcut familia de râs, dar încă ne oprim înaintea unor subiecte.
Într-o seară am găsit un mesaj de la ea: „Ai ajuns bine acasă, mamă?” M-am uitat mult la el. Nu mă întreba nimeni de ani de zile.
Încă îmi pare rău pentru multe. Dar trebuia să rămân doar fiindcă ceilalți se obișnuiseră cu mine acolo?