Am aflat de ce nu ne mai ajungeau banii când cardul mi-a fost refuzat la farmacie. Soțul meu plătea în secret datoriile familiei lui
— Mai încercați o dată, vă rog. Dimineață aveam bani.
Farmacista a întors aparatul spre mine. Fonduri insuficiente. Mara tușea lângă piciorul meu, cu obrazul lipit de geacă, iar în spate cineva a oftat. Am scos din portofel cei douăzeci de lei păstrați pentru autobuz.
— Lăsați siropul. Iau doar antibioticul.
Acasă, Andrei stătea la masa din bucătărie, cu telefonul între palme.
— Ai mutat bani din cont?
Nu m-a privit.
— A avut mama o urgență.
Am pus punga de la farmacie între noi.
— Și copilul tău ce-a avut? Programare?
Nu vorbeam așa de obicei. În seara aceea însă, după ce împrumutasem treizeci de lei de la o vecină, ceva se rupsese în mine.
Eram căsătoriți de unsprezece ani. Eu lucram la recepția unei clinici, el era electrician la o firmă mică. Aveam un apartament cu două camere, luat prin credit, o fetiță de șapte ani și o mașină pe care o porneam iarna cu rugăciuni.
Salariile intrau într-un cont din care plăteam tot. Nu trăiam bine, dar până în anul acela nu rămăseserăm în urmă cu rata.
Apoi începuseră urgențele.
Mama lui, doamna Ileana, avea nevoie de analize. Fratele cel mic, Doru, rămăsese fără serviciu. Celălalt, Cătălin, trebuia să repare acoperișul. Când întrebam cât trimitem, Andrei spunea mereu:
— Puțin. Ne descurcăm noi.
Numai că „noi” ajunsesem să fiu eu. Eu amânam dentistul. Eu îi spuneam Marei că excursia cu școala nu merita banii. Eu puneam apă în detergent ca să mă țină până vineri.
În seara cu farmacia i-am cerut să deschidă aplicația băncii.
— Acum faci anchetă?
— Da, Andrei. Când nu pot cumpăra medicamente, fac.
Transferase două mii patru sute de lei. În ultimele patru luni, trimisese aproape nouă mii.
M-am așezat fiindcă îmi tremurau genunchii.
— Noi avem întârziere la rată.
— Știu.
— Nu, tu știi că te-am anunțat. Nu cred că ai înțeles.
Mi-a spus că mama lui avea probleme cu inima și nu voia să mă sperie. Că frații lui urmau să-i dea banii înapoi. Că fusese o perioadă nenorocită.
L-am întrebat la ce medic mergea mama lui. A început să caute prin mesaje, apoi a lăsat telefonul jos.
— Nu mi-a zis exact.
Sâmbătă am mers la ea. Mara a rămas la sora mea. Pe drum, Andrei mi-a cerut de trei ori să nu fac scandal.
Doamna Ileana ne-a primit cu cafea și plăcintă. Pe masă avea niște plicuri desfăcute. Când m-am așezat, le-a strâns repede sub o revistă.
— Cum au ieșit analizele? am întrebat.
S-a uitat la Andrei.
— Care analize?
El și-a frecat ceafa.
— Alea pentru care ți-am trimis joi.
Câteva secunde s-a auzit numai frigiderul.
— Păi, am rezolvat altceva mai întâi.
Am rugat-o să-mi arate plicurile. A refuzat. Andrei a întrebat-o din nou, de data asta fără să mă privească pe mine ca pe problema din cameră.
Erau notificări de plată. Două împrumuturi de la instituții financiare nebancare și restanțe la un card de cumpărături.
Banii pentru „inimă” acoperiseră o rată întârziată. Cei pentru „țeava spartă” merseseră către alt împrumut. O parte din datorii fuseseră făcute ca să-l ajute pe Doru să cumpere o mașină. Restul, mi-a spus ea, se adunaseră din cheltuieli și refinanțări.
— Și nouă de ce ne-ați spus că sunt medicamente?
A început să împăturească un șervețel.
— Că altfel nu mai trimiteați. Pe voi vă văd cu salarii, cu casă…
— Cu casă pe care o plătim încă douăzeci de ani, am spus.
Andrei privea hârtiile. Cred că abia atunci înțelesese și el cât de multe erau.
— Mamă, mi-ai spus că te internezi.
— Și ce voiai să fac? Să mă fac de râs la străini?
M-am ridicat să-mi iau geanta. Atunci a spus, aproape șoptit:
— De când te-ai însurat, trebuie să cer voie pentru orice.
Andrei n-a răspuns. Iar tăcerea lui m-a durut mai rău decât vorbele ei.
În mașină am plâns fără zgomot. El ținea mâinile pe volan, deși nu pornise motorul.
— Nu știam de împrumuturi.
— Dar știai că noi nu mai avem bani.
— E mama mea.
— Știu. Nu ți-am cerut s-o lași fără pâine. Îți cer să nu ne lași pe noi fără bani ca să ascunzi datoriile altora.
În seara aceea am întins facturile pe masă. Rata, întreținerea, curentul, medicamentele. Am scris și împrumutul de la vecină. Treizeci de lei. Mi-a fost rușine când i-am cerut, iar acum îmi era rușine că ajunsesem să-i explic soțului meu de ce contau.
I-am spus că nu mai accept retrageri pentru rude din contul comun.
— Atunci le dau din salariul meu, a răspuns, brusc înțepat.
— După ce îți plătești partea pentru casă, copil și restanțe, discutăm ce rămâne. Dar dacă îmi lași mie toate lipsurile, nu sunt bani doar ai tăi.
S-a ridicat de la masă.
— Deci îmi alegi tu familia?
— Nu. Tu alegi dacă mai construim ceva împreună. Eu așa nu mai pot, asta e.
Două zile am vorbit numai despre Mara.
Apoi l-a sunat Doru. Eram în bucătărie și i-am auzit vocea prin telefon:
— Te ține nevastă-ta din scurt acum?
Andrei a închis ochii.
— Nu. Am întârziat cu rata pentru că v-am trimis vouă. Tu când începi să-i plătești mamei mașina?
N-am auzit răspunsul. Andrei a ieșit pe balcon. Când s-a întors, avea ochii roșii.
Am făcut un cont separat pentru cheltuielile casei și am stabilit contribuțiile. Mama lui a acceptat, până la urmă, să pună toate datoriile pe hârtie. Andrei a ajutat-o să ceară o reeșalonare, dar n-a mai plătit nimic fără să discutăm.
Nu ne-am revenit imediat. Încă tresar când spune că l-a sunat maică-sa. El încă se supără când cer să văd soldul. Mergem însă înainte, mai încet și fără promisiunea că totul s-a reparat.
Eu nu i-am cerut să nu-și mai iubească mama. Dar unde se termină ajutorul, dacă pentru liniștea unei familii trebuie să se destrame alta?