În ziua în care ne-am luat apartamentul, soacra mea a venit să ia cheile, convinsă că o să-l dăm în chirie
— Dă-mi un rând de chei, Ioana. La șase vin oamenii să vadă apartamentul.
Soacra mea stătea în prag cu o oală de sarmale. Eu eram în genunchi lângă aragaz, răzuiam cu unghia o bucată de scotch lăsată de fostul proprietar. Abia ieșiserăm de la notar. Andrei nici nu-și scosese geaca.
— Ce oameni, mamă? a zis el.
— Fata Getei și băiatul ei. Pentru chirie. Păi nu tu mi-ai zis să întreb?
Mi-am șters degetele de blugi și m-am ridicat. Cu o seară înainte, eu și Andrei măsuraserăm pe schița apartamentului dacă ne încape patul fără să blocăm caloriferul.
— Când i-ai zis?
— Înainte să semnăm. Ioana, am zis să întrebe, nu să le promită.
— Mie mi-ai promis că rămâneți, a zis soacra mea.
A pus oala pe blat. Capacul a alunecat puțin și l-a îndreptat cu amândouă mâinile. Niciunul dintre noi n-a mai zis nimic până n-a întrebat ea unde ținem farfuriile.
Stătuserăm aproape trei ani la părinții lui, în Sânpetru. Aveam camera lui din liceu și două rafturi în frigider. Plăteam o parte din utilități, dar fără ei nu strângeam avansul. Când mi s-a stricat mașina, socrul meu, Vasile, m-a dus o săptămână la serviciu, la șase dimineața. Iar când am făcut o pneumonie, Mariana mi-a spălat părul deasupra căzii, că nu mă țineam bine pe picioare. Nu cred că m-a îngrijit atunci ca să-mi scoată ochii mai târziu. Tocmai de asta îmi era așa greu cu ea.
Apartamentul nostru era în Brașov, în Astra. Două camere, etajul patru, fără lift. Rata îmi mânca aproape tot salariul de la cabinetul stomatologic, iar din al lui trebuia să trăim. Știam cât ne costă. Aveam calculele pe dosul unui plic de la gaze, cu tot cu banii pentru revizie și cu o sută de lei în plus la întreținere, iarna. Credeam că asta făcuserăm împreună: ne hotărâserăm.
După ce a plecat Mariana, Andrei a deschis geamul. Mirosea a sarmale și a soluție de curățat aragazul.
— Tata a amețit marți, când a coborât în beci, mi-a zis. Mama m-a sunat plângând. M-a întrebat ce face dacă se întâmplă noaptea și noi nu mai suntem acolo. I-am zis că nu plecăm nicăieri. Voiam s-o liniștesc.
— Și pe mine când aveai de gând să mă neliniștești?
A tras geamul la loc. Mi-a zis că am putea încasa chiria șase luni și să schimbăm instalația electrică fără să ne mai împrumutăm. Avea până și o sumă în minte. Acolo m-a durut cel mai tare. Că se gândise destul cât să facă socoteala, dar nu găsise zece minute să vorbească cu mine.
Seara, maică-sa i-a lăsat un mesaj vocal. L-a ascultat lângă mine, cu telefonul pe masă.
— Spune-i Ioanei că nu trebuie să se mute ca să fie stăpână în casa ei. N-am dat-o eu vreodată afară din bucătărie.
Chiar nu mă dăduse. Doar că, atunci când voiam să mâncăm noi doi după ce veneam de la muncă, Andrei îi spunea să nu ne aștepte și ea ne aștepta oricum. Dacă nu coboram, se auzeau capacele puse tare pe oale. Coboram aproape de fiecare dată. Și, na, după aia nici eu nu mai știam dacă îmi era foame sau doar voiam să înceteze zgomotul.
În noaptea aia am dormit în apartament, pe două pături. Andrei s-a dus la ai lui. Pe la unsprezece mi-a scris: „Ți-ai luat încărcătorul?” Nu mi-l luasem. I-am răspuns că da. Eram încă prea supărată ca să-i cer să vină.
Dimineață a apărut cu încărcătorul și cu două cafele. Mi-a spus că vorbise cu taică-său în curte, unde nu-i auzea Mariana. Vasile avea programare la medicul de familie. Îi ceruse lui Andrei să-l ducă, fiindcă nu voia să ia autobuzul pe stomacul gol, dacă îl trimiteau la analize. Atât. Nici nu știa că se discutase despre chiriași.
— Tot mă simt prost să plec, a zis Andrei. Tata m-a învățat să merg cu bicicleta pe strada aia. Mama încă lasă lumina aprinsă la poartă când întârzii.
A rupt marginea paharului de carton, bucățică după bucățică.
— Și eu mă simt prost, i-am zis. Dar nu vreau să mai aflu de la mama ta ce am hotărât noi.
Duminică am mers amândoi la ei. Mariana tăia pâine pentru masă. Andrei i-a spus că sâmbătă mutăm patul și că o sună el pe Geta să lămurească treaba cu vizionarea.
— Dacă asta vrea Ioana…
— Și eu vreau, mamă. Eu ți-am spus că rămânem și n-aveam dreptul să-ți spun asta. Cu tata merg marți la medic. Sâmbătă mă mut.
Mariana a continuat să taie pâine. A făcut felii pentru toți patru, deși eu eram convinsă că n-o să ne mai așezăm la masă. Până la urmă am mâncat. Vasile i-a zis lui Andrei să nu care patul întreg pe scări, că n-are cum să-l întoarcă la etajul doi. Mariana nu s-a uitat la mine până la plecare. Atunci m-a întrebat dacă oala de sarmale e încă la noi.
Primele luni au fost cam strânse. Am ținut hainele în cutii până în primăvară, când am găsit un dulap la mâna a doua. Mariana ne suna în fiecare seară la început. Uneori Andrei răspundea, alteori îi scria că vorbesc a doua zi. Când ne-a cerut o cheie de rezervă, i-a zis că nu-i lasă una, dar că o așteptăm la cafea dacă ne sună înainte.
Prima dată a sunat din fața blocului. Eram la cumpărături și ne-a așteptat douăzeci de minute. Data următoare m-a sunat de acasă și m-a întrebat dacă am timp să-mi arate cum face ea aluatul de plăcintă. I-am zis că da. Mi-era dor să fac ceva cu ea fără să mă gândesc ce-o să se supere dacă nu pot.
Încă mă gândesc la lumina pe care o lăsa aprinsă la poartă. Cum îi spui unui om că ți-a fost bine să știi că te așteaptă, dar că nu mai vrei să trăiești cu grija că-l rănești de fiecare dată când nu vii?