Poliția l-a scos pe soțul meu din casă, dar eu mi-am luat copilul și am plecat: aveam 67 de lei și nu știam unde dormim a doua zi

— Mami, dacă vine tata înapoi, îi dai drumul?

Radu mă întreba din hol, cu geaca trasă peste pijama. Avea o gheată în picior și pe cealaltă o strângea la piept. Cu câteva minute înainte, doi polițiști îl scoseseră pe Cătălin din apartament. În bucătărie rămăseseră cioburi sub calorifer și o oală cu supă pe care uitasem s-o iau de pe foc.

— Nu, puiule. Nu-i dau drumul.

M-a crezut imediat. Asta m-a speriat aproape la fel de tare ca palma pe care mi-o dăduse taică-său. Eu încă mă gândeam dacă nu cumva o să-i deschid din reflex, cum făcusem de atâtea ori când îl auzeam că nu-și nimerește cheia în yală.

În seara aia îi cerusem bani să-i iau lui Radu ghete noi. Îi intra apă prin talpă. Cătălin mi-a zis să-i arăt pe ce cheltuisem banii de luni. Am întins mâna după telefon, să-i arăt bonul de la farmacie. Mi l-a izbit de masă și, când m-am ridicat să-l iau, m-a lovit. Vecina de jos a sunat la 112. Mai târziu mi-a spus că nu fusese prima dată când ne auzise. Fusese prima dată când îl auzise și pe Radu țipând.

Polițiștii emiseseră un ordin de protecție provizoriu. Unul dintre ei mi-a explicat că pot rămâne în apartament și că trebuie să sun dacă se întoarce. Am dat din cap. După ce a plecat, m-am dus să închid geamul din bucătărie și, pe palier, a tușit cineva. M-am lipit cu spatele de frigider înainte să-mi dau seama ce fac.

L-am sunat pe fratele meu, Sorin. În portofel aveam 67 de lei. Pe card mai erau nouă și ceva. Nu lucrasem de șapte ani.

— Poți să vii după noi?

— Acum vin. Aveți ce vă trebuie până dimineață?

Nu știam. Am pus în sacoșă două perechi de chiloți de-ai copilului, certificatul lui de naștere și telecomanda. Telecomanda am descoperit-o a doua zi.

La Sorin am dormit pe canapeaua din sufragerie. El ieșea din casă la cinci și jumătate, la schimb, și își lua cafeaua în bucătărie pe întuneric, ca să nu ne trezească. În a treia dimineață l-am prins căutându-și șosetele în coșul de rufe. Își lăsase toate perechile curate în dulapul lângă care dormeam noi.

— Nu vă dau afară, mi-a zis când m-a văzut strângând pătura. Dar hai să vedem cine te poate ajuta, că eu nu știu nici de unde să încep.

Am ajuns la un centru pentru victimele violenței domestice cu numărul primit de la poliție. La prima întâlnire, când consiliera m-a întrebat ce-mi trebuie cel mai urgent, i-am zis „un serviciu”. După un pic i-am zis adevărul: „Să știu unde dormim duminică.” Mi-era rușine să recunosc că nici măcar nu știam cât costă o chirie în Ploiești. În ultimii ani, Cătălin se ocupase de facturi și eu îi ceream bani inclusiv când aveam de pus zece lei pentru un cadou la școală.

Consiliera m-a ajutat să-mi refac CV-ul și a sunat, de față cu mine, la o cantină care căuta ajutor la bucătărie. M-am dus la probă cu degetele crăpate de la frig și am curățat un lighean de cartofi fără să întreb unde se aruncă cojile. Le-am ținut grămadă lângă mine până a venit bucătăreasa și mi-a împins un lighean gol sub masă.

— Mâine poți să vii la șapte?

Puteam, dacă îl ducea Sorin pe Radu la școală. L-am sunat din stație. A zis că se descurcă două dimineți, după care a trebuit să fac rost de altă soluție. Până la urmă, mama unui coleg de-al lui Radu a acceptat să-l ia dimineața de la colț. Eu îi luam pe amândoi după ore.

Între timp, pe ecranul crăpat al telefonului se adunau mesajele lui Cătălin. Întâi mi-a trimis o poză cu ghetele noi ale lui Radu, puse cuminți lângă ușă. Mi-a scris că se duce la psiholog dacă mă întorc. Seara următoare mi-a spus că, dacă tot vreau să-i fac program de vizită, o să le arate tuturor că n-am cu ce să întrețin copilul. „Să te văd cum îl mai iei de la școală când o să stea la mine.”

Am citit mesajul chiar în fața școlii. Când a ieșit Radu, i-am tras fermoarul până sub bărbie, deși nu era așa de frig. M-a întrebat dacă sunt supărată pe el. Nici nu mi-am dat seama cât de tare îl țineam de braț.

La centru, jurista mi-a explicat că faptul că nu avusesem venit nu însemna că îmi pierd copilul și că programul de legături cu tatăl lui nu se hotărăște prin mesaje. M-a ajutat să păstrez mesajele și să înțeleg ce aveam de făcut. Am depus plângere. La instanță, când a trebuit să spun ce se întâmplase, m-am auzit zicând „mi-a dat doar o palmă”. M-am oprit. Nu mă întrerupsese nimeni. Eram eu, care încă mă grăbeam să-i găsesc o scuză.

Instanța a emis un ordin de protecție pentru mine și Radu. Cătălin nu avea voie să ne contacteze și trebuia să păstreze distanța stabilită, inclusiv față de școală. Am dus o copie la secretariat. Pe drum spre cantină, mi-am dat seama că uitasem să-mi iau pachetul. Era prima grijă măruntă pe care o avusesem de dimineață până atunci.

Prin centru am găsit o garsonieră la parter. Proprietara a acceptat să-i dau garanția în două tranșe, iar Sorin mi-a împrumutat diferența pentru prima lună. În seara când ne-am mutat, am mâncat griș cu lapte din aceeași farfurie. Radu și-a lăsat ghetele în mijlocul camerei și s-a dus să se culce. La taică-său le punea mereu lipite de perete, să nu se împiedice nimeni de ele. M-am ridicat să le mut și, nu știu, până la urmă le-am lăsat acolo.

Încă mi-e teamă uneori când socotesc banii până la salariu. Dar mă tot gândesc ce învățase Radu din serile în care îi spuneam să fie cuminte, când omul care trebuia să se potolească era tatăl lui.