M-am întors acasă după cheia de la dulap și mi-am găsit soțul cu altă femeie în dormitor. Acum dorm cu copiii în sufrageria mamei și el mă întreabă când venim acasă

— Ioana, stai pe hol, te rog.

Asta mi-a spus Cătălin când am deschis ușa dormitorului. Era în pantaloni de costum, cu cămașa desfăcută și cu un singur ciorap în picior. Pe marginea patului stătea o fată desculță, de vreo douăzeci și ceva de ani. Își căuta bluza pe jos. Am văzut-o eu prima, sub calorifer, dar n-am zis nimic.

Mă întorsesem după cheia de la dulapul cu acte de la cabinet. Colega mea mă aștepta în mașină, cu avariile pornite. Mi-a sunat telefonul și, nu știu de ce, am răspuns.

— Mai durează? m-a întrebat.

— Da. Du-te tu.

Fata și-a luat bluza și a trecut pe lângă mine cu pantofii în mână. Abia când a ajuns la ușă s-a uitat la mine.

— Mi-a spus că dormiți separat.

În noaptea dinainte dormiserăm amândoi pe partea mea, fiindcă Tudor se strecurase lângă noi după un coșmar și ne împinsese cu picioarele până la margine. Dimineața, Cătălin râsese că a plătit o saltea de o mie opt sute de lei ca să doarmă pe zece centimetri din ea.

M-am dus în bucătărie. Pe masă erau două cești. Într-una îi pusese lapte. M-am uitat la cutia rămasă lângă ibric și m-am gândit că îi promisesem Marei clătite după școală. Mi s-a părut atât de important, în secunda aia, să nu uit de clătite.

Cătălin a venit după mine.

— A fost o greșeală. Îți jur.

— De când?

— Ioana, hai să ne așezăm.

— Eu sunt așezată. De când?

A zis că de prin iunie. Eram în februarie. Apoi a început să-mi explice că în august nu se văzuseră deloc. De parcă trebuia să scad luna aia și ieșea ceva mai ușor de dus.

O chema Alina. Avea douăzeci și patru de ani și lucrase la firma unde el se ocupa de aprovizionare. Eu aveam treizeci și nouă. Nu vârsta ei m-a făcut să mă duc la baie și să încui ușa. Ci faptul că în iunie îi cumpărasem lui Cătălin o pernă mai bună, că adormea pe canapea și zicea că îl doare ceafa de la cât conduce. Îmi aminteam cum probasem pernele în magazin, cu obrazul pe ambalaj, să nu dau banii degeaba.

Seara, am făcut clătitele. Prima s-a rupt și Tudor a mâncat-o direct din farfuria în care puneam resturile. Cătălin mă întreba unde ținem gemul, deși era în același dulap de când renovaserăm bucătăria. Mara ne-a privit pe rând și a zis:

— Voi v-ați certat și acum vă prefaceți, nu?

Are unsprezece ani. Până atunci crezusem că, dacă nu ridic vocea, o feresc de ce se întâmplă.

Am mai stat în apartament cinci nopți. El pe canapea, eu în dormitor. Am schimbat cearșaful, apoi l-am schimbat iar, fiindcă mă surprindeam uitându-mă la locul în care stătuse Alina. În a cincea noapte am stins veioza și am văzut-o mai limpede decât cu lumina aprinsă. M-am ridicat și am sunat-o pe mama.

— Poți să vii mâine cu sacoșele alea mari, de rafie?

N-a întrebat pentru ce. A zis doar să nu uit inhalatorul lui Tudor.

Când am început să împachetez, Cătălin a ținut sertarul cu șosete deschis, de parcă mă ajuta. Apoi i-a dat drumul și sertarul mi-a prins un deget.

— Scuză-mă, a zis și mi-a întins mâna.

Mi-am tras degetul la piept. Până atunci, ori de câte ori mă loveam de ceva prin casă, el venea să vadă. Reflexul ăla al lui era tot acolo. Al meu se schimbase.

— Îi poți lua miercuri de la școală, i-am spus. Nu plec ca să nu-i mai vezi. Plec pentru că nu mai pot să dorm aici.

La mama, în două camere, canapeaua desfăcută blochează ușa balconului. Dimineața o strâng înainte să fac cafeaua, altfel mama nu ajunge la rufele puse la uscat. Mara își face temele la masa din bucătărie și trebuie să ridice caietele când scoatem oala cu ciorbă. În prima duminică m-a întrebat dacă poate să meargă la taică-său să facă un duș în baia lor. A zis «în baia noastră», apoi s-a corectat. I-am spus că nu trebuie să se corecteze.

Rata curge în continuare. Apartamentul e pe numele amândurora și, după ce am pus pe hârtie cât dau pe rată, pe drum și pe mâncarea copiilor, am scos din coșul de cumpărături cafeaua pe care o bea mama. Ea a observat punga lipsă și a doua zi a pus o sută de lei lângă zaharniță. Am vrut să i-i dau înapoi.

— Nu-s pentru tine, sunt pentru cafea, a zis ea.

Tot ea, câteva zile mai târziu, m-a întrebat dacă n-ar fi mai bine să mă întorc. Nu mi-a zis-o cu răutate. Stăteam amândouă să vedem dacă mașina ei veche de spălat mai stoarce o tură de treninguri.

— Omul pare că se căiește, Ioana. Și copiii au loc acolo.

— Știu, mamă. Și mie mi-e dor să închid o ușă.

Cătălin a rupt legătura cu Alina, zice el. Mi-a oferit parola telefonului. I-am spus că nu vreau să-mi petrec serile verificând unde e și cu cine vorbește. Ieri a venit cu copiii de la școală și a adus într-o sacoșă clătite făcute de el. Le împachetase calde și se lipiseră toate. Tudor le-a mâncat fericit, rupând cu furculița din teanc. Când copiii s-au dus să se spele pe mâini, Cătălin m-a întrebat cât timp mai am nevoie.

I-am spus că nu știu. Vineri am o programare la o avocată, să înțeleg ce s-ar întâmpla cu rata și cum ne-am organiza cu copiii dacă divorțăm. Nu i-am spus încă de programare. Încă mă surprind pregătindu-mi în cap apărarea pentru lucruri pentru care, acum două luni, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că trebuie să mă justific.

Mi-e dor de el uneori, mai ales când râd copiii cu el pe hol și eu le aud râsul din bucătărie. Voi cum ați făcut diferența între dorul de omul cu care ați trăit și dorul de viața pe care credeați că o aveți?