Am închis telefonul când m-a sunat soția mea. Peste două ore, fiica mea de 12 ani îmi spunea că mama ei plecase cu ambulanța

— Tată, să nu te sperii, dar mama a plecat cu ambulanța. Eu sunt cu Vlad. I-am pus desene.

M-am ridicat atât de brusc, că am răsturnat cana peste devizul pe care îl corectam. Era joi, aproape opt seara. La șase mă sunase Ioana și îi respinsesem apelul. Îi scrisesem «Te sun eu» și lăsasem telefonul cu fața în jos.

— Tu ești bine, Mara?

— Da. Numai că nu știu dacă pot să deschid cuptorul. Mama avea ceva acolo.

Am rugat-o să nu umble la el și am sunat-o pe vecina de la doi. Până am ajuns eu, doamna Rodica scosese tava și îi pusese lui Vlad în farfurie doi cartofi. Mara stătea la masă cu telefonul Ioanei în mână. Mi-a zis că mama ei se așezase pe jos lângă frigider și îi spusese să-l ducă pe Vlad în camera lui. După aia nu mai reușise să-i răspundă cum trebuie. Mara sunase la 112.

La spital am aflat că Ioana era stabilă, dar că o țineau internată. Nu dormise aproape deloc de câteva nopți, mâncase puțin și starea ei se agravase după luni de stres. Medicul m-a întrebat de când o văd așa. Era o întrebare simplă. Am zis «de câteva zile», apoi mi-am amintit că, înainte de Crăciun, o găsisem plângând pe capacul de la veceu, cu rufele ude într-un lighean la picioare.

Îmi spusese atunci că o doare capul de o săptămână și că trebuie să rămân eu cu copiii ca să ajungă la medic.

— Zi-mi când, îi răspunsesem.

— Ți-am zis. Marți, la patru.

Marți acceptasem să merg la o recepție de lucrări la Ploiești. Când m-a întrebat de ce, i-am arătat cât crescuse rata. Nici nu mai știu la ce mă așteptam. Să vadă suma și să nu o mai doară capul?

A doua zi după internare, am dus copiii la școală. Lui Vlad îi pusesem în ghiozdan mapa de desen în locul caietului de matematică. Când a văzut, n-a zis nimic, numai a tras fermoarul repede, să nu observe colegul de lângă el. La prânz m-a sunat învățătoarea. Ioana trebuia să vină la o discuție despre faptul că Vlad nu mai voia să citească în fața clasei. Era a doua întâlnire. Eu nu știam nici de prima.

Seara, Mara a scos din frigider o caserolă și a întrebat dacă poate să încălzească pentru amândoi. I-am spus că mă ocup eu.

— Bine, a zis. Dar mie să-mi pui acum, dacă poți. Ieri am mâncat după nouă.

M-am uitat la ceas. Era șase și jumătate. Înainte, dacă mă întreba cineva la ce oră mănâncă ai mei, aș fi zis că mănâncă pe la șapte. De fapt, asta era ora la care îmi scria Ioana să întrebe dacă să mă mai aștepte.

Când am putut s-o vizitez, i-am dus papuci, un încărcător și iaurtul care-i plăcea. I-am zis că rezolv eu tot până se întoarce. A desfăcut punga și a pus iaurtul pe noptieră.

— Și după ce mă întorc?

Am început să-i spun că la serviciu e o perioadă grea. M-am auzit și m-am oprit. La noi era perioadă grea și în august, când plecasem de la ziua lui Vlad înainte să taie tortul. Și în noiembrie, când Ioana își luase iar liber de la contabilitate pentru controlul Marei la ortodont.

— Eu nu vreau să mă întorc acasă și să dăm drumul de unde am rămas, mi-a zis ea. Atât știu acum.

Luni m-am dus la Sorin, șeful meu. I-am spus că nu mai preiau deplasări anunțate de pe o zi pe alta și că, două zile pe săptămână, la cinci plec. Încep mai devreme dacă e nevoie. A învârtit un pix între degete și mi-a zis că proiectul din Ploiești îl poate da lui Cătălin, dar atunci și prima de final merge la Cătălin.

Prima aia acoperea aproape două rate. Mi-a venit să cer o zi să mă gândesc. Apoi mi-am dat seama că voiam, de fapt, să o sun pe Ioana și să o las pe ea să-mi spună dacă ne permitem să refuz.

— Dă-i-l lui Cătălin, am zis.

N-am venit acasă cu vreo soluție grozavă. Am amânat schimbarea mașinii și am refăcut bugetul împreună, după ce Ioana s-a externat. A ieșit strâns. Am preluat diminețile, cumpărăturile și programările copiilor. În prima săptămână am uitat că Vlad iese joia la unsprezece. M-a sunat portarul. M-am dus eu să-l iau și eu i-am explicat învățătoarei ce se întâmplase. Pe Ioana am sunat-o abia după, ca să știe că e acasă cu mine.

Câteva săptămâni mai târziu, i-am spus Marei că vin la școală s-o văd la serbare. S-a uitat în ghiozdan după ceva, deși tocmai îl închisese.

— Nu-i nimic dacă nu poți. Oricum sunt în spate.

Am ajuns înainte să se deschidă sala. Când m-a văzut, mi-a făcut un semn mic cu mâna. Pe drum spre casă mi-a spus că, la serbarea din iarnă, ținuse un scaun liber pentru mine până o rugase o mamă să-și mute geaca. Își amintea și ce geacă purtase în ziua aia. Eu nu mai știam nici ce scuză îi dădusem.

Ioana încă merge la consultații. Uneori, când mă vede cu telefonul la masă, tace și își strânge farfuria înaintea noastră. Alteori îmi povestește ceva de la serviciu și rămânem în bucătărie după ce se culcă copiii. Săptămâna trecută a ieșit la o cafea cu sora ei. Mi-a spus unde e, dar nu mi-a lăsat instrucțiuni pentru cină. Am făcut mămăligă. A ieșit cu cocoloașe și Vlad a cerut a doua porție.

Încă mă gândesc la câte marți la patru trebuie să fiu acolo până când Ioana n-o să mai simtă nevoia să aibă o soluție de rezervă. Și dacă aș fi ascultat-o când încă îmi cerea ajutor, oare ce am fi scutit cu toții?