„Nu Voi Avea Grijă de Fratele Meu Mai Mic,” a Strigat Fiica Mai Mare

Era o dimineață tipică de sâmbătă în casa familiei Popescu. Soarele strălucea puternic prin fereastra bucătăriei, aruncând o lumină caldă pe masa de mic dejun. Ana, fiica mai mare, era ocupată să deruleze pe telefonul ei, în timp ce fratele ei mai mic, Andrei, se juca cu mașinuțele pe podea.

Maria, mama lor, se agita prin bucătărie, pregătind micul dejun. A aruncat o privire la ceas și și-a dat seama că întârzie la tura de weekend de la spital. Maria lucra ca asistentă medicală și adesea trebuia să-și lase copiii acasă în weekend.

„Ana, am nevoie să ai grijă de Andrei astăzi,” a spus Maria, încercând să-și păstreze vocea calmă.

Ana a ridicat privirea de la telefon, cu fața contorsionată de frustrare. „Nu voi avea grijă de fratele meu mai mic,” a strigat ea. „Am planuri cu prietenii mei!”

Maria a oftat, simțind greutatea responsabilităților apăsând asupra ei. Știa că Ana aștepta cu nerăbdare să petreacă timp cu prietenii ei, dar nu avea altă opțiune. Mama tatălui lor, bunica Popescu, locuia aproape, dar rar interacționa cu copiii. Era mereu prea ocupată cu propria viață pentru a ajuta. Pe de altă parte, mama Mariei locuia în cealaltă parte a țării și se vedeau doar de câteva ori pe an.

„Ana, te rog,” a implorat Maria. „Am mare nevoie de ajutorul tău astăzi. Promit că îți voi răsplăti.”

Dar Ana era hotărâtă. „Nu, mamă! Nu e corect! Mereu trebuie să am grijă de Andrei. De ce nu poți găsi pe altcineva?”

Maria a simțit un val de vinovăție. Știa că Ana purta pe umeri multe responsabilități în ultima vreme, dar nu avea pe cine altcineva să se bazeze. A tras adânc aer în piept și a încercat să-și convingă fiica.

„Ana, înțeleg că ești frustrată, dar am nevoie să te implici doar de data asta. Andrei are nevoie de tine.”

Ochii Anei s-au umplut de lacrimi de furie și resentiment. „Mereu spui asta! Sunt sătulă să fiu cea responsabilă. Vreau și eu să am o viață!”

Inima Mariei s-a frânt văzându-și fiica ieșind furioasă din bucătărie. Știa că Ana avea tot dreptul să se simtă așa cum se simțea, dar nu putea schimba situația lor.

Cu inima grea, Maria a terminat de pregătit micul dejun și s-a așezat la masă cu Andrei. A încercat să afișeze o față curajoasă pentru fiul ei, dar în interior se simțea ca și cum ar eșua ca mamă.

Pe măsură ce ziua trecea, Ana a rămas în camera ei, refuzând să iasă. Maria a reușit să-l țină pe Andrei ocupat, dar era clar că îi lipsea compania surorii sale. Casa părea tensionată și liniștită fără vorbăria obișnuită a Anei.

Când Maria s-a întors de la tură în acea seară, era epuizată atât fizic cât și emoțional. A găsit-o pe Ana stând pe canapea, uitându-se absent la televizor.

„Ana,” a spus Maria încet, așezându-se lângă fiica ei. „Îmi pare rău că pun atâta presiune pe tine. Știu că nu e corect.”

Ana nu a răspuns imediat, dar în cele din urmă s-a întors spre mama ei. „Vreau doar să fiu un adolescent normal, mamă. Nu vreau să fiu mereu babysitter-ul lui Andrei.”

Maria a dat din cap, înțelegând sentimentele fiicei sale. „Știu, draga mea. Voi încerca să găsesc o soluție mai bună. Dar pentru moment, trebuie să ne descurcăm cu ce avem.”

Ana a oftat și s-a sprijinit de mama ei. „Aș vrea doar ca lucrurile să fie diferite.”

Maria și-a înfășurat brațele în jurul fiicei sale, simțind greutatea situației lor apăsând asupra ei. Își dorea să poată face lucrurile mai bune pentru Ana și Andrei, dar pentru moment tot ce putea face era să-i țină aproape și să spere la un viitor mai luminos.