Într-un vis, bătrâna Maria a fost chemată de soțul ei decedat pentru o ultimă călătorie la mare

Maria fusese întotdeauna o femeie cu nevoi și dorințe simple. Apartamentul ei mic, plin de fotografii și suveniruri dintr-o viață împărtășită odată cu iubitul ei Gheorghe, era sanctuarul ei. De când Gheorghe a trecut în neființă, zilele păreau mai lungi, nopțile mai singuratice, iar tăcerea, odinioară reconfortantă, acum răsuna cu greutatea singurătății ei.

La nouăzeci de ani, corpul Mariei era fragil, dar spiritul ei, alimentat de amintiri și dragoste, rămânea puternic. Adesea găsea alinare în visele ei, unde Gheorghe era încă alături de ea, râsul lui umplând golul lăsat în absența lui. Dar într-o noapte, visul ei a luat o întorsătură neașteptată.

Gheorghe a apărut, la fel de viu ca întotdeauna, dar era o seriozitate în tonul lui pe care Maria o văzuse rar. „Maria, dragostea mea,” a spus el, „a venit timpul să facem acea călătorie despre care am vorbit mereu. Să mergem la mare, doar tu și cu mine.”

Trezindu-se din vis, Maria a simțit un sentiment copleșitor de dor și determinare. Știa că era doar un vis, dar invitația părea la fel de reală ca orice altceva pe care l-a experimentat vreodată. În ciuda vârstei și a dificultăților practice, a decis să pornească în această călătorie finală la mare, în onoarea cererii lui Gheorghe.

Maria și-a împărtășit planul cu cea mai bună prietenă a ei, Anca, care a încercat să o descurajeze, citându-i sănătatea și provocările călătoriei. Dar Maria era hotărâtă. Și-a împachetat un mic bagaj cu esențiale și o fotografie a lui Gheorghe, și cu inima plină de speranță, a pornit.

Călătoria nu a fost ușoară. Limitările fizice ale Mariei, împreună cu economiile ei modeste, au făcut fiecare pas o provocare. A luat autobuze, a făcut autostopul și, uneori, a mers pe jos cât corpul ei i-a permis. Pe drum, a întâlnit oameni care, atinși de povestea ei, au oferit ajutor și companie. Cătălin, un tânăr cu inima bună, a condus-o ultimii kilometri până la coastă.

Stând pe plajă, briza mării mângâindu-i fața, Maria a simțit o pace pe care nu o cunoscuse de ani de zile. I-a vorbit lui Gheorghe, povestindu-i despre călătoria ei, dragostea și dorul ei. Dar pe măsură ce soarele a început să apună, forțele Mariei au început să scadă. Singură pe plajă, inima ei a cedat, lăsând-o pe nisip, cu un zâmbet pe față, în timp ce își trăgea ultima suflare.

Călătoria Mariei s-a încheiat nu cu o reuniune, ci cu un testament al puterii dragostei și al lungimilor la care ne poate împinge. Povestea ei, un memento emoționant al fragilității vieții și al spiritului indomptabil al celor care îndrăznesc să viseze, rămâne întipărită în amintirile celor pe care i-a atins pe parcurs.