O Promisiune de a Rămâne, Dar Viața Are Alte Planuri

Crescând într-un mic oraș din Botoșani, mama mea a fost stânca mea. M-a crescut singură după ce tatăl meu ne-a părăsit când eram doar un bebeluș. A lucrat două slujbe pentru a se asigura că am tot ce îmi trebuie și niciodată nu s-a plâns. Dragostea ei era neclintită, sprijinul ei constant. I-am promis că nu o voi părăsi niciodată, că voi fi mereu acolo pentru ea așa cum a fost și ea pentru mine.

Mama mea, Elena, era o femeie de o forță și răbdare imensă. Venea acasă târziu de la slujba ei de la restaurant, epuizată dar cu un zâmbet pe față. Mă ajuta cu temele, gătea cina și asculta poveștile mele nesfârșite despre școală. Era cea mai bună prietenă a mea, confidenta mea și eroina mea.

Pe măsură ce am crescut, am realizat sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine. Nu și-a cumpărat niciodată haine noi, nu a mers în vacanțe și rareori avea timp pentru ea însăși. Tot ce făcea era pentru mine. I-am promis că într-o zi îi voi răsplăti toate sacrificiile. I-am promis că nu o voi lăsa niciodată singură.

După liceu, am primit o bursă la o universitate prestigioasă din București. Era o oportunitate unică în viață, dar însemna să o las pe mama în urmă. Eram sfâșiată între visele mele și promisiunea făcută ei. Elena, fiind persoana altruistă care era, m-a încurajat să plec. „Trebuie să-ți trăiești viața,” mi-a spus. „Nu-ți face griji pentru mine. O să fiu bine.”

M-am mutat la București cu inima grea, sunând-o zilnic și vizitând-o cât de des puteam. Dar pe măsură ce timpul trecea, viața devenea tot mai aglomerată. Apelurile deveneau mai rare, vizitele mai sporadice. Am absolvit cu onoruri și am obținut un loc de muncă bine plătit la o firmă de top. Cariera mea a luat avânt și am fost prinsă în vârtejul succesului.

Ani au trecut și mama mea a îmbătrânit. Sănătatea ei a început să se deterioreze, dar nu mi-a spus niciodată cât de grav era. Nu voia să mă împovăreze. Într-o zi, am primit un apel de la vecina noastră din Botoșani. Mama mea se prăbușise și fusese dusă la spital. Am alergat acasă, cu vinovăția roasăndu-mă pentru că nu am fost acolo când avea cea mai mare nevoie de mine.

Când am ajuns la spital, Elena era slabă dar încă reușea să zâmbească când m-a văzut. „Sunt atât de mândră de tine,” a șoptit ea. „Ai făcut atât de bine.” Lacrimile curgeau pe fața mea în timp ce îi țineam mâna, realizând cât de mult am dezamăgit-o.

Doctorii mi-au spus că nu mai avea mult timp. Inima ei ceda și nu puteau face nimic. Am stat lângă ea zi și noapte, încercând să recuperez tot timpul pierdut. Dar în adâncul sufletului meu știam că nu era suficient.

Într-o seară, pe măsură ce soarele apunea afară de fereastra spitalului, Elena mi-a luat mâna și a spus: „E în regulă. Ai făcut ce trebuia să faci. Sunt fericită știind că ți-ai trăit viața.” Cuvintele ei au fost un confort dulce-amar.

Elena a murit în acea noapte, lăsând un gol în inima mea care nu va putea fi niciodată umplut. Mi-am încălcat promisiunea față de ea și asta mă bântuie în fiecare zi. În ciuda tuturor succeselor mele, mă simt ca un eșec pentru că nu am putut păstra promisiunea care conta cel mai mult.

Viața a avut alte planuri pentru mine și în cele din urmă a trebuit să renunț la persoana care însemna totul pentru mine. Dragostea și sacrificiile mamei mele m-au format în ceea ce sunt astăzi, dar regretul de a nu fi fost acolo pentru ea va rămâne mereu.