„Poate Avea Multe Soții, Dar Doar o Singură Mamă”: Ea a Răbufnit la Nora Sa

Emilia se grăbea prin raioanele supermarketului local, mintea ei fiind ocupată cu lista lungă de cumpărături pe care trebuia să le facă. Soțul ei, Mihai, îi ceruse să ia câteva produse în plus pentru mama lui, care urma să vină la cină în acea seară. Emilia oftă, simțind povara responsabilităților nesfârșite pe umerii ei.

Când a cotit spre secțiunea de legume și fructe, a scăpat din greșeală lista de cumpărături. Înainte să se aplece să o ridice, un tânăr i-a întins-o. Privirile lor s-au întâlnit pentru o clipă și Emilia a simțit un sentiment ciudat de familiaritate.

„Mulțumesc,” a spus ea, zâmbind politicos înainte de a se îndrepta rapid spre secțiunea de lactate. Nu avea timp pentru distrageri; erau prea multe de făcut.

Între timp, Mihai era acasă, pregătindu-se pentru vizita mamei sale. Știa cât de mult o displăcea mama lui, Lidia, pe Emilia. Lidia fusese întotdeauna excesiv de protectoare cu Mihai și nu rata nicio ocazie să critice gătitul, curățenia sau abilitățile parentale ale Emiliei.

Când Emilia s-a întors în sfârșit acasă cu cumpărăturile, a fost întâmpinată de imaginea Lidiei stând la masa din bucătărie, cu brațele încrucișate și o privire dezaprobatoare pe față.

„Ești întârziată,” a răbufnit Lidia. „Cina ar fi trebuit să fie gata până acum.”

Emilia și-a mușcat limba și a început să despacheteze cumpărăturile. Știa că nu avea rost să se certe cu Lidia; ar fi făcut lucrurile și mai rele.

Pe măsură ce seara avansa, tensiunea din casă devenea tot mai densă. Lidia găsea defecte în tot ce făcea Emilia, de la modul în care tăia legumele până la modul în care aranja masa. Mihai încerca să medieze, dar eforturile lui erau zadarnice.

După cină, în timp ce Emilia făcea curățenie în bucătărie, a auzit o conversație aprinsă între Mihai și mama lui în sufragerie.

„Mihai, meriți mai mult decât asta,” spunea Lidia. „Ea nu te apreciază. Nu are grijă de tine cum aș face eu.”

„Mamă, te rog,” a răspuns Mihai, cu vocea tensionată. „Emilia este soția mea. O iubesc.”

Lidia a râs disprețuitor. „Iubire? Asta numești tu iubire? Nici măcar nu poate face o cină cum trebuie.”

Emilia a simțit un nod în gât. Întotdeauna știa că Lidia nu o plăcea, dar să audă asta atât de direct era dureros.

A doua dimineață, Emilia s-a trezit devreme pentru a pregăti micul dejun pentru Mihai și cei doi copii ai lor. În timp ce aranja masa, Lidia a intrat în bucătărie.

„Emilia,” a spus Lidia rece, „trebuie să vorbim.”

Emilia s-a pregătit pentru un nou val de critici.

„Mihai poate avea multe soții,” a continuat Lidia, „dar are doar o singură mamă. Și nu voi sta deoparte să te văd cum îi distrugi viața.”

Emilia a simțit cum lacrimile îi umplu ochii. Încercase atât de mult să fie o soție și o mamă bună, dar nimic din ce făcea nu era suficient pentru Lidia.

„Poate ai dreptate,” a spus Emilia încet. „Poate nu sunt suficient de bună pentru Mihai.”

Expresia Lidiei s-a înmuiat pentru un moment, dar apoi și-a recăpătat rapid compoziția.

„Cel puțin înțelegi,” a spus ea. „Acum fă ceva în privința asta.”

Emilia și-a petrecut restul zilei într-o stare de amorțeală, trecând prin rutina zilnică dar simțindu-se complet deconectată de tot ce era în jurul ei. Știa că ceva trebuia să se schimbe, dar nu știa ce să facă.

În acea seară, după ce i-a culcat pe copii, Emilia s-a așezat cu Mihai în sufragerie.

„Mihai,” a început ea ezitant, „nu cred că mai pot continua.”

Mihai s-a uitat la ea șocat. „Ce vrei să spui?”

„Mă refer la noi,” a spus Emilia, cu vocea tremurând. „Mama ta are dreptate. Nu sunt suficient de bună pentru tine.”

Mihai i-a luat mâna. „Emilia, nu spune asta. Te iubesc.”

„Dar nu este suficient,” a răspuns Emilia. „Nu pot continua să trăiesc așa, simțindu-mă constant că te dezamăgesc pe tine și pe mama ta.”

Ochii lui Mihai s-au umplut de lacrimi. „Te rog, nu mă părăsi,” a șoptit el.

Emilia a clătinat din cap. „Îmi pare rău, Mihai. Pur și simplu nu mai pot.”

În timp ce Emilia își făcea bagajele și pleca în acea noapte, simțea un amestec ciudat de ușurare și tristețe copleșitoare. Nu știa ce îi rezervă viitorul, dar știa că nu putea continua să trăiască într-o situație în care era constant făcută să se simtă inadecvată.

Pe măsură ce conducea departe de casa care fusese odată căminul ei, Emilia nu putea să nu se întrebe dacă luase decizia corectă. Doar timpul avea să-i spună.