„Nora mea nu-și ascunde disprețul: M-a sunat să mă acuze că i-am distrus căsnicia”

Niciodată nu mi-am imaginat că anii mei de aur vor fi plini de atâta tensiune și durere. La șaizeci de ani, credeam că voi avea zile liniștite, poate chiar răsfățând un nepot sau doi. În schimb, sunt prinsă într-o pânză de animozitate țesută de nora mea, Andreea.

Din momentul în care am cunoscut-o pe Andreea, am simțit o răceală în comportamentul ei. Era suficient de politicosă, dar exista o răceală subterană pe care nu o puteam ignora. Am pus-o pe seama nervilor sau poate doar a unei diferențe de personalitate. Dar pe măsură ce timpul trecea, devenea clar că sentimentele ei față de mine erau departe de a fi calde.

Totul a culminat într-o seară când telefonul a sunat. Era Andreea și nu a pierdut timpul cu amabilități. „Știu ce încerci să faci,” a spus ea cu venin. „Încerci să-mi destrami căsnicia cu Alexandru.”

Am fost luată prin surprindere. „Andreea, despre ce vorbești?” am întrebat, sincer confuză.

„Nu te preface că nu știi,” a răspuns ea tăios. „Te bagi în treburile noastre de când ne-am căsătorit. Nu poți suporta faptul că Alexandru are acum o viață a lui.”

Cuvintele ei m-au rănit. Da, întotdeauna am fost apropiată de fiul meu, Alexandru. Fiind singurul copil, el era lumea mea. Dar niciodată nu am intenționat să mă amestec în căsnicia lui. Am încercat să-i explic asta Andreei, dar ea nu voia să audă.

„Întotdeauna faci comentarii răutăcioase despre deciziile noastre,” a continuat ea. „Mă subminezi la fiecare pas. Alexandru poate că nu vede asta, dar eu da.”

Am simțit un nod în gât. Chiar așa mă vedea ea? Întotdeauna am încercat să fiu sprijinitoare, oferind sfaturi doar când mi se cereau și încercând să fiu acolo pentru amândoi. Dar clar, eforturile mele au fost interpretate greșit.

„Andreea, îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți așa,” am spus încet. „Nu asta a fost intenția mea.”

„Las-o baltă,” a răspuns ea rece. „Doar stai departe de viețile noastre.”

Apelul s-a încheiat brusc, lăsându-mă în tăcere șocată. Am stat acolo mult timp, reluând conversația în minte. Chiar am fost atât de autoritară? Sau Andreea pur și simplu căuta pe cineva pe care să dea vina pentru problemele ei maritale?

Când în cele din urmă am vorbit cu Alexandru despre asta, părea sfâșiat. „Mamă, Andreea simte că mereu o judeci,” a spus el ezitant. „Știu că ai intenții bune, dar poate ar trebui să ne dai puțin spațiu.”

Cuvintele lui au fost ca un pumnal în inimă. Propriul meu fiu, cerându-mi să mă retrag. Se simțea ca o trădare, chiar dacă știam că doar încerca să mențină pacea.

În săptămânile care au urmat, am încercat să mă distanțez de viețile lor. Am încetat să mai sun atât de des și am refuzat invitațiile la reuniunile de familie. Era dureros, dar speram că va reduce tensiunea.

Dar lucrurile nu s-au îmbunătățit. Ostilitatea Andreei doar a crescut, iar Alexandru părea mai distant ca niciodată. De puținele ori când vorbeam, conversațiile noastre erau tensionate și stânjenitoare.

Într-o zi, am primit o scrisoare prin poștă de la Alexandru. Era scurtă și la obiect: „Mamă, eu și Andreea am decis să ne mutăm în alt județ. Avem nevoie de un nou început. Te rog să înțelegi.”

Am simțit un val de tristețe copleșindu-mă. Fiul meu pleca și nu puteam face nimic în privința asta. Realizarea că s-ar putea să nu mai am niciodată o relație apropiată cu el era devastatoare.

Pe măsură ce își făceau bagajele și se mutau, nu puteam să nu simt un profund sentiment de pierdere. Anii mei de aur ar fi trebuit să fie plini de bucurie și familie, dar în schimb erau marcați de singurătate și regret.

Încă nu știu dacă lucrurile ar fi putut fi diferite dacă aș fi gestionat altfel situația. Tot ce știu este că relația mea cu fiul meu nu va mai fi niciodată la fel și este o durere pe care o voi purta cu mine pentru tot restul zilelor mele.