Prinsă în Ciclul Trecutului la Socri: O Luptă Fără Sfârșit în Weekend

În fiecare vineri seară, pe măsură ce săptămâna de lucru se încheie, mă trezesc împachetând o geantă de weekend cu un sentiment de teamă iminentă. Soțul meu, Mihai, și cu mine ne îndreptăm spre casa părinților lui din suburbia Bucureștiului. Ceea ce ar trebui să fie o escapadă relaxantă de weekend se transformă invariabil într-un maraton obositor de două zile pline de treburi casnice.

Drumul spre casa lor este întotdeauna plin de un amestec de anticipare și teamă. Mihai este încântat să-și vadă familia, iar eu încerc să-i împărtășesc entuziasmul, dar în adâncul sufletului știu ce urmează. De îndată ce ajungem, salutările călduroase și îmbrățișările sunt rapid înlocuite de o listă de sarcini care pare să crească cu fiecare vizită.

Sâmbătă dimineața începe cu un mic dejun copios pregătit de soacra mea, Elena. Este unul dintre puținele momente de răgaz înainte ca vârtejul să înceapă. De îndată ce vasele sunt strânse, Elena îmi înmânează o listă de treburi. „Ai putea să ajuți cu acestea astăzi?” întreabă ea dulce, dar este mai mult o așteptare decât o cerere.

Lista este nesfârșită: curățarea garajului, plivitul grădinii, organizarea podului. Fiecare sarcină este mai descurajantă decât cea anterioară. Mihai este de obicei prins să-l ajute pe tatăl său cu vreun proiect de îmbunătățire a locuinței, lăsându-mă pe mine să mă ocup singură de listă.

Încerc să-mi amintesc că a ajuta face parte din a fi familie, dar pe măsură ce orele trec și energia mea scade, resentimentele încep să se acumuleze. Privesc ceasul, numărând orele până când putem pleca duminică după-amiază.

Sâmbătă seara oferă un scurt răgaz în timp ce ne adunăm pentru cină. Conversația este destul de plăcută, dar nu pot scutura senzația de epuizare care s-a așezat peste mine ca o pătură grea. Tânjesc după confortul propriei mele case și libertatea de a-mi petrece weekendul așa cum doresc.

Duminică dimineața sosește mult prea repede și odată cu ea vine un alt rând de treburi. De data aceasta, este vorba despre spălatul rufelor și curățarea subsolului. Merg prin fiecare sarcină cu răbdarea pe sfârșite. Mihai pare să nu observe frustrarea mea, prins în propriile proiecte cu tatăl său.

Când în sfârșit ne împachetăm să plecăm duminică după-amiază, sunt prea obosită pentru a simți chiar și ușurare. Drumul spre casă este liniștit; Mihai este mulțumit după un weekend petrecut cu familia lui, în timp ce eu rămân simțindu-mă epuizată și neapreciată.

Știu că weekendul următor va aduce o altă vizită și o altă listă de treburi. Este un ciclu care pare imposibil de rupt. Am încercat să vorbesc cu Mihai despre asta, dar el nu vede problema. Pentru el, este doar parte din a petrece timp cu familia.

Când intrăm în curtea noastră, fac un jurământ tăcut să găsesc o modalitate de a-mi revendica weekendurile. Dar în adâncul sufletului știu că a scăpa din acest ciclu va fi mai ușor de spus decât de făcut.