Căsătorindu-mă Fără Dragoste: Călătoria Mea cu Ion

De la o vârstă fragedă, am fost epitomul fetei de lângă ușă. Carnetele mele de note erau întotdeauna pline de 10, iar părinții mei nu puteau fi mai mândri. Eram practică, gândindu-mă întotdeauna înainte de a acționa. Această practicitate s-a extins și la viziunea mea asupra relațiilor. Pe parcursul liceului și chiar și al facultății, nu m-am implicat în scena întâlnirilor. Nu era că nu eram interesată; pur și simplu nu părea să fie momentul potrivit sau persoana potrivită.

Apoi a venit Ion. Era tot ceea ce societatea considera un partid bun. Educat, cu o diplomă de la o universitate prestigioasă, conducând propria sa startup de succes, și incontestabil chipeș. Conducea o mașină elegantă, locuia într-un apartament modern într-o parte dorită a orașului, și avea un farmec care putea câștiga chiar și cele mai stoice inimi. Drumurile noastre s-au intersectat prin prieteni comuni, și înainte să îmi dau seama, ne vedeam regulat.

Ion era dornic să se stabilească, iar eu, influențată de așteptările celor din jurul meu, am crezut că este pasul logic următor. Ne-am căsătorit într-o ceremonie frumoasă, înconjurați de familie și prieteni care ne-au împărtășit urări de bine. Am continuat să avem trei copii minunați, iar Ion a fost un tată și un soț devotat. A avut grijă de noi, asigurându-se că nu ne lipsește nimic.

Dar pe măsură ce anii treceau, nu puteam să scap de sentimentul de indiferență față de el. Nu era că Ion făcea ceva greșit; dimpotrivă, era tot ce și-ar putea dori un partener. Dar dragostea, pasiunea pe care o citeam în cărți și o vedeam în filme, era absentă. Mă găseam adesea întrebându-mă ce lipsește, de ce nu îl puteam iubi așa cum el mă iubea pe mine.

Timpul este o forță neînduplecată, și a adus cu el schimbări pe care nu le-aș fi putut anticipa niciodată. Ion a trecut în neființă după o boală bruscă, lăsând un gol în viețile noastre. Acum eram singură, ceva ce credeam că îmi va aduce fericirea pe care o căutasem. Dar singurătatea nu a fost răspunsul pe care îl speram.

În tăcerea casei, odinioară plină de râsete și zgomotul vieții de familie, m-am găsit reflectând asupra vieții mele cu Ion. Mi-am dat seama că fericirea nu se găsește întotdeauna în gesturile mari sau în pasiunea arzătoare a poveștilor de dragoste. Uneori, este în momentele liniștite, tăcerea confortabilă dintre două persoane, privirile împărtășite care spun atât de multe.