Umbrele din Casa Noastră: Povestea unei Bone Misterioase

„Nu știu ce să fac, Andrei,” i-am spus soțului meu într-o seară, în timp ce ne așezam la masă după ce copiii adormiseră. „Simt că ceva nu este în regulă cu Irina.”

Andrei m-a privit cu ochii lui obosiți, încercând să-și ascundă îngrijorarea. „Ce vrei să spui? E minunată cu copiii. Maria și Alex o adoră.”

„Știu, dar… ai observat cum se comportă cu tine? E ceva… ciudat.”

Andrei a oftat și și-a trecut mâna prin părul deja rarit de stresul zilnic. „Am observat că uneori mă privește insistent, dar poate sunt doar eu paranoic.”

Dar nu era doar paranoia. Începusem să observ cum Irina își schimba comportamentul când Andrei era prin preajmă. Zâmbetele ei păreau mai largi, iar privirile mai lungi decât ar fi fost normal. Într-o zi, am surprins-o atingându-i brațul într-un mod care mi s-a părut prea intim pentru o bonă.

Am încercat să ignor aceste semne, spunându-mi că poate exagerez. Dar îndoielile nu mă lăsau să dorm noaptea. Într-o dimineață, când am plecat la serviciu, am simțit un nod în stomac lăsând copiii cu ea.

„Poate ar trebui să vorbim cu ea,” am sugerat într-o seară, după ce am petrecut ore întregi dezbătând problema.

„Și ce să-i spunem? Că ne simțim inconfortabil pentru că e prea prietenoasă?” Andrei părea sceptic.

„Nu știu, dar trebuie să facem ceva. Nu pot continua așa.”

În cele din urmă, am decis să o confruntăm pe Irina. Am așteptat până când copiii erau ocupați cu desenele animate și am invitat-o în bucătărie pentru o discuție.

„Irina,” am început eu, încercând să-mi păstrez calmul, „am observat că ești foarte apropiată de Andrei și asta ne face să ne simțim puțin inconfortabil.”

Irina a zâmbit larg, dar zâmbetul ei nu a ajuns la ochi. „Îmi pare rău dacă v-am făcut să vă simțiți așa. Nu a fost intenția mea. Doar că îmi place să fiu prietenoasă cu toată lumea.”

„Înțelegem asta,” a intervenit Andrei, „dar trebuie să existe niște limite.”

Irina a dat din cap înțelegătoare și ne-a asigurat că va fi mai atentă pe viitor. Totuși, după acea discuție, lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Irina stând pe canapea lângă Andrei, râzând la ceva ce el îi spusese. M-am simțit ca un intrus în propria mea casă.

„Ce se întâmplă aici?” am întrebat cu o voce mai aspră decât intenționasem.

Andrei s-a ridicat imediat, vizibil jenat. „Doar discutam despre ziua copiilor,” a spus el repede.

Irina s-a ridicat și ea, zâmbind din nou acel zâmbet care acum mi se părea fals. „Da, doar povesteam despre cum Maria a desenat un unicorn astăzi.”

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. „Cred că ar trebui să pleci acum, Irina,” i-am spus ferm.

După ce Irina a plecat, Andrei și cu mine am avut o discuție lungă și aprinsă despre situația noastră. El insista că nu era nimic între ei, dar eu nu puteam scăpa de sentimentul că ceva nu era în regulă.

În cele din urmă, am decis să renunțăm la serviciile Irinei. A fost o decizie grea, dar necesară pentru liniștea noastră sufletească.

Acum, când privesc înapoi la acele zile tensionate, mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am lăsat gelozia să-mi întunece judecata. Oare am fost prea duri cu Irina sau am protejat ceea ce era mai important pentru familia noastră? Aceasta este întrebarea care mă bântuie încă.