Fiica mea a încetat să-și răspundă la telefon, așa că am decis să o vizitez. Vederea unghiilor ei m-a lăsat fără cuvinte de groază

Trecuseră exact șapte zile de când am auzit ultima dată de Ana. Rutina noastră era de neclintit; o dată la două zile, fără greș, telefonul meu se ilumina cu numele ei. Dar brusc, totul se opri. Ana se mutase într-o zonă rurală pitorească cu soțul ei, Nicolae, cu un an în urmă, după nunta lor. Distanța făcea ca apelurile noastre telefonice să fie o legătură vitală, un mod de a acoperi distanța dintre noi. Dar acum, această legătură devenise sinistru de tăcută.

La început, am atribuit tăcerea posibilei lor ocupări. Poate erau prinși în romantismul vieții rurale, sau poate Nicolae o luase pe Ana într-o excursie surpriză. Dar pe măsură ce zilele treceau, o îngrijorare roade începu să-mi ia rădăcini în inimă. Am decis să iau lucrurile în propriile mâini. Trebuia să o văd pe Ana cu propriii mei ochi pentru a alunga groaza crescândă.

Drumul către casa lor a fost mai lung decât îmi aminteam, fiecare milă întinzându-se odată cu anxietatea mea. Când am ajuns în sfârșit, vederea casei lor confortabile, înconjurată de copaci înalți, nu mi-a oferit niciun confort. Arăta părăsită, în contrast puternic cu casa vibrantă pe care mi-o aminteam. Inima îmi bătea tare în timp ce mă apropiam de ușa din față, tăcerea zonei învăluindu-mă ca o ceață densă.

Am bătut, o dată, de două ori, apoi a treia oară, fiecare bătaie mai tare, mai disperată. Niciun răspuns. Ușa era descuiată, un detaliu care mi-a trimis un fior pe șira spinării. „Ana?” am strigat pe măsură ce am intrat, vocea mea răsunând în spațiul gol. Casa era în dezordine, o plecare bruscă de la meticulozitatea obișnuită a Anei. O frică rece m-a cuprins pe măsură ce mă deplasam din cameră în cameră, strigând după fiica mea și soțul ei, primind doar tăcere în schimb.

Apoi, am văzut-o. În lumina slabă a dormitorului lor, mâna Anei era vizibilă din spatele patului, degetele ei întinse într-un mod care părea nenatural. Mi-a fost tăiată respirația pe măsură ce m-am grăbit lângă ea, doar pentru a îngheța de groază la vederea din fața mea.

Ana zăcea pe podea, fără viață, ochii ei odată vibranti acum șterși și privind spre nimic. Dar unghiile ei mi-au atras atenția, vopsite într-un roșu închis, aproape negru. Nu era ojă, mi-am dat seama cu un șoc grețos, ci sânge uscat. Zgârieturi acopereau brațele și fața ei, dovezi ale unei lupte disperate. Nicolae nu era de găsit, iar o căutare rapidă și frenetică a casei nu a dezvăluit niciun semn al lui.

Poliția a sosit în câteva minute de la apelul meu, întrebările lor fiind un vârtej pe măsură ce încercam să înțeleg realitatea că fiica mea dispăruse. Investigația a dezvăluit adevărul sumbru; Nicolae dispăruse, lăsând în urmă un șir de datorii, minciuni și acum, o crimă brutală. Ana descoperise secretele lui, ducând la o confruntare care s-a încheiat în tragedie.

Zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, dar Nicolae nu a fost niciodată găsit. Tăcerea care odată mă umpluse de îngrijorare acum răsuna cu pierderea fiicei mele, un memento constant al zilei în care am decis să o vizitez, doar pentru a descoperi o groază dincolo de cele mai rele temeri ale mele.

Amintirea unghiilor Anei, acea vedere înfricoșătoare, mă bântuie și în ziua de azi, un simbol puternic al violenței care mi-a luat-o. Întrebările persistă, răspunsurile rămânând pentru totdeauna inaccesibile, lăsând un gol umplut doar cu durere și tăcerea strigătoare a apelurilor fără răspuns.