Vizita lui Maria și Fiul ei: O Întâlnire de Neuitat

„Nu, nu, nu! Nu atinge asta!” am strigat disperată, dar era prea târziu. Vaza de cristal pe care o moștenisem de la bunica mea se prăbușise pe podea, spărgându-se în mii de bucăți. Totul s-a întâmplat atât de repede. Fiul Mariei, Andrei, un băiețel de doar cinci ani, se juca nevinovat în sufragerie când a decis să exploreze rafturile mele pline de amintiri prețioase.

Maria și cu mine ne cunoșteam de ani buni. Ne-am întâlnit la facultate și am rămas prietene apropiate chiar și după ce viețile noastre au luat direcții diferite. Ea s-a căsătorit devreme și a avut un copil, în timp ce eu m-am concentrat pe carieră. Deși drumurile noastre s-au mai despărțit, am păstrat legătura și ne vizitam ocazional.

Când m-a sunat în acea după-amiază, eram încântată să o văd. „Sigur, Maria! Vino cu Andrei. Mi-ar face plăcere să vă văd pe amândoi”, i-am spus cu entuziasm. Nu aveam nici cea mai vagă idee că această vizită va aduce cu ea un val de probleme.

Când au ajuns, Andrei era plin de energie. Maria părea obosită, dar zâmbea larg. „Îmi pare rău că nu te-am anunțat mai devreme”, a spus ea, în timp ce își scotea paltonul. „Andrei a fost nerăbdător să te vadă.”

Am zâmbit și l-am invitat pe Andrei să se joace cu jucăriile pe care le păstram pentru vizitele copiilor prietenilor mei. Dar el era mai interesat de lucrurile din jurul casei mele. În timp ce Maria și cu mine stăteam la o cafea în bucătărie, l-am auzit pe Andrei râzând și alergând prin sufragerie.

„Ar trebui să verificăm ce face”, am spus eu, simțind o ușoară neliniște.

Maria a râs. „E doar un copil curios. Nu-ți face griji.”

Dar neliniștea mea s-a dovedit a fi justificată când am intrat în sufragerie și am văzut vaza spartă. Inima mi s-a strâns. Era una dintre puținele lucruri care îmi aminteau de bunica mea.

„Oh, Doamne! Îmi pare atât de rău!” a exclamat Maria, privindu-l pe Andrei care stătea cu ochii mari și speriați lângă resturile de cristal.

„Nu-i nimic”, am spus încercând să-mi ascund dezamăgirea. „Se mai întâmplă.” Dar în interiorul meu simțeam cum furia și tristețea mă copleșesc.

Maria a început să strângă cioburile, cerându-și scuze în mod repetat. „Îți voi cumpăra alta”, a spus ea, dar știam că nu va fi niciodată la fel.

După ce am curățat împreună mizeria, am încercat să ne întoarcem la conversația noastră, dar atmosfera era tensionată. Andrei stătea liniștit acum, simțind probabil tensiunea dintre noi.

„Poate ar trebui să plecăm”, a spus Maria după un timp. „Nu vreau să te deranjez mai mult.”

„Nu, te rog să rămâi”, am insistat eu, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

După ce au plecat, m-am așezat pe canapea privind locul unde fusese vaza. M-am simțit vinovată pentru că nu reușisem să-mi controlez emoțiile și pentru că l-am făcut pe Andrei să se simtă vinovat pentru ceva ce nu înțelegea pe deplin.

În zilele următoare, Maria nu m-a mai sunat. Am simțit cum prietenia noastră se destramă încet-încet din cauza unui incident nefericit. M-am întrebat dacă ar trebui să fac primul pas și să o sun eu, dar orgoliul mă împiedica.

Într-o seară, stând singură în sufragerie, m-am întrebat: „Merită oare o prietenie să fie distrusă din cauza unei vaze sparte?” Poate că ar trebui să îmi cer scuze pentru reacția mea exagerată și să încerc să repar ceea ce s-a rupt între noi.

Ce credeți? Ar trebui să îmi las orgoliul deoparte și să fac primul pas? Sau uneori e mai bine să lăsăm lucrurile așa cum sunt?