Între Datoria de Mamă și Dezamăgirea Profundă

„Cum ai putut să faci asta, Andrei?” am întrebat cu vocea tremurândă, simțind cum lacrimile îmi inundă ochii. Stăteam în bucătăria noastră micuță din București, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi controlez furia și dezamăgirea. Andrei, fiul meu, stătea în fața mea, cu privirea plecată, evitând să mă privească în ochi.

„Mamă, știu că am greșit, dar nu mai pot schimba trecutul,” a răspuns el cu o voce stinsă. „Am încercat să fac ce e mai bine pentru mine și pentru copii.”

„Ce e mai bine pentru copii?” am izbucnit eu. „Să-i lași fără tată într-o familie destrămată? Să-i faci să crească știind că tatăl lor a ales o altă femeie în locul mamei lor?”

Andrei a tăcut, iar tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt ar fi putut spune. Îmi aminteam de ziua în care Ana, nora mea, a venit la mine plângând, cu gemenii în brațe. Era devastată. Îmi povestise cum Andrei o înșelase cu o altă femeie, chiar când copiii lor aveau doar câteva luni.

„Nu pot să cred că ai făcut asta,” i-am spus atunci lui Andrei. „Ana te iubea și îți era devotată. Cum ai putut să o trădezi așa?”

„Mamă, nu e atât de simplu,” a încercat el să se apere. „Am întâlnit-o pe Ioana la muncă și… lucrurile au scăpat de sub control.”

„Scăpat de sub control?” am repetat eu cu dispreț. „Asta e tot ce ai de spus? Ai distrus o familie pentru că lucrurile au scăpat de sub control?”

Îmi amintesc cum zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni, iar eu încă nu puteam să accept ceea ce făcuse Andrei. Ana a plecat din oraș cu gemenii, încercând să-și refacă viața departe de amintirile dureroase. Eu am rămas aici, prinsă între datoria de mamă și dezamăgirea profundă.

Într-o zi, Andrei a venit acasă cu Ioana. Era prima dată când o vedeam față în față. O femeie tânără, frumoasă, dar care nu putea să-mi inspire decât resentimente. Am încercat să fiu politicos, dar fiecare gest al ei îmi amintea de trădarea lui Andrei.

„Bună ziua, doamnă Maria,” mi-a spus ea timid.

„Bună,” i-am răspuns rece, fără să-mi pot ascunde ostilitatea.

Andrei a încercat să destindă atmosfera, dar era imposibil. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu și întunecat.

„Mamă, Ioana vrea să te cunoască mai bine,” a spus el cu speranță în glas.

„Nu sunt sigură că vreau același lucru,” i-am răspuns eu sincer.

După plecarea lor, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fiul meu să fie un străin pentru mine? Îmi doream să-l pot ierta, dar rana era prea adâncă.

Timpul a trecut și Andrei a continuat relația cu Ioana. Încercam să-mi păstrez relația cu el cât de bine puteam, dar fiecare întâlnire era o luptă interioară între iubirea de mamă și dezgustul față de alegerile lui.

Într-o seară târzie, când stăteam singură în bucătărie cu o cană de ceai în mână, m-am întrebat: „Oare voi putea vreodată să-l iert pe Andrei? Sau voi rămâne mereu prinsă între datoria de mamă și durerea trădării?”

Aceste întrebări mă bântuie și acum. Poate că timpul va aduce răspunsuri sau poate că va trebui să găsesc puterea de a ierta fără a uita. Dar cum poți ierta pe cineva care a distrus tot ce ai crezut că este sacru? Aceasta este dilema mea eternă.