Mărturisirea care mi-a zdruncinat căsnicia de 30 de ani

— Doamnă, trebuie să vă spun ceva. Nu mai pot să tac. Îl iubesc pe soțul dumneavoastră.

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet în mijlocul pieței aglomerate din Pitești. M-am oprit, cu plasele grele în mâini, și am privit-o pe femeia din fața mea. Avea ochii roșii, dar hotărâți, și vocea îi tremura ușor. Nu o mai văzusem niciodată, sau cel puțin așa credeam. M-am simțit ca și cum pământul mi-ar fi fugit de sub picioare.

— Ce… ce vrei să spui? am bâiguit, încercând să-mi recapăt respirația.

— Îl iubesc pe Mihai. De ani de zile. Și cred că și el mă iubește, a continuat ea, uitându-se direct în ochii mei.

Mihai. Soțul meu de 30 de ani. Tatăl copiilor mei, omul cu care am împărțit totul — bune și rele, sărăcie și belșug, bucurii și necazuri. Cum era posibil? Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și inima îmi bate nebunește. Am vrut să țip, să fug, să o lovesc, dar am rămas nemișcată, ca o statuie.

— Nu vă cred, am spus încet, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

— Îmi pare rău, dar trebuia să știți. Nu mai pot trăi cu această povară. Dacă vreți să vorbim… eu sunt aici.

A plecat lăsându-mă singură, cu lumea care se învârtea în jurul meu fără să știe ce furtună se dezlănțuise în sufletul meu. Am ajuns acasă pe pilot automat. Am pus plasele pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Mi-am privit mâinile tremurânde și am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri.

Seara a venit Mihai acasă, obosit ca de obicei. A intrat în bucătărie și m-a sărutat pe frunte.

— Ce-ai pățit? Pari răvășită.

L-am privit lung. Cum putea să fie atât de calm? Să nu știe ce se întâmplă în mine?

— Mihai… trebuie să vorbim. Cine este Irina?

A tresărit ușor, dar și-a revenit repede.

— O colegă de la serviciu. De ce întrebi?

— M-a oprit azi în piață. Mi-a spus că te iubește. Că tu o iubești pe ea.

A urmat o tăcere grea, apăsătoare. Mihai s-a așezat încet pe scaunul din fața mea și a oftat adânc.

— Nu știu ce să spun… Nu e așa cum crezi.

— Atunci cum e? Spune-mi adevărul!

A început să vorbească încet, cu voce joasă:

— Irina… da, am avut o relație cu ea. A început acum doi ani, când tu erai bolnavă și eu mă simțeam pierdut. Nu am vrut să te rănesc niciodată. Am încercat să pun capăt, dar nu a fost ușor…

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Doi ani? Doi ani de minciuni? M-am ridicat brusc și am început să strig:

— Cum ai putut? După tot ce am trecut împreună? După ce am crescut doi copii, după ce am tras la aceeași căruță?

Mihai a încercat să mă liniștească, dar nu voiam să aud nimic. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu, încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am gândit la copiii noștri — Ana și Vlad — la cum le va afecta asta viața. La părinții mei bătrâni care mereu ne-au dat exemplu de familie unită.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Vorbeam doar strictul necesar. Ana a observat imediat ceva ciudat.

— Mamă, ce se întâmplă? De ce plângi mereu?

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spun că tatăl ei ne-a trădat? Că familia noastră nu mai e ceea ce părea?

Mihai încerca să repare lucrurile — aducea flori, gătea cina, mă ruga să mergem la consiliere de cuplu. Dar eu nu puteam uita imaginea Irinei, cu ochii ei plini de lacrimi și curajul nebunesc de a-mi spune adevărul în față.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Mihai a venit lângă mine pe canapea.

— Te rog, iartă-mă. Am greșit enorm. Dar te iubesc pe tine, nu pe ea. Vreau să rămânem împreună.

L-am privit lung. Îl iubeam încă? Sau doar eram obișnuită cu el? Merita relația noastră încă o șansă sau era timpul să mă gândesc la mine?

Am început să merg la psiholog. Sesiunile m-au ajutat să-mi dau seama cât de mult m-am pierdut pe mine însămi în toți acești ani dedicându-mă familiei. Am început să ies cu prietenele mele vechi — Maria și Camelia — care m-au susținut necondiționat.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Mamă, vă rog nu vă despărțiți! Nu pot suporta gândul ăsta!

Am strâns-o în brațe și i-am promis că orice s-ar întâmpla, vom rămâne o familie.

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Mihai a rupt definitiv legătura cu Irina și a făcut eforturi reale să recâștige încrederea mea. Dar rana rămâne acolo — o cicatrice care mă va urmări mereu.

Astăzi încă suntem împreună, dar nimic nu mai e ca înainte. Am învățat că iubirea nu e un dat sigur și că uneori trebuie să alegi între a ierta și a te regăsi pe tine însăți.

Mă întreb uneori: oare câte familii trăiesc aceeași dramă în tăcere? Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu? Poate că răspunsurile nu sunt niciodată simple…