Dincolo de Ușă: Povestea Unei Mame Între Sacrificiu și Regăsire

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna spartă, ca un geam crăpat de vânt. Era trecut de ora zece seara, iar pe palier mirosea a ploaie și a disperare. Am deschis ușa larg, fără să întreb nimic, și am tras-o înăuntru. Băiețelul ei, Darius, dormea cu capul pe umărul ei, iar obrajii îi erau roșii de plâns.

Soțul ei, Radu, nu era cu ea. De fapt, nu-l mai văzusem de câteva zile. De când Radu își pierduse locul de muncă la fabrica de mobilă din oraș, totul se schimbase. Facturile se adunau pe masa lor din bucătărie ca niște sentințe. Irina lucra la supermarket, dar salariul ei abia ajungea pentru laptele copilului și chirie. Într-o zi, mi-a spus cu voce stinsă: „Mamă, cred că trebuie să ne mutăm la voi o vreme…”

Nu era prima dată când îi ajutam. Dar niciodată nu simțisem atât de apăsător povara deciziei. Soțul meu, Gheorghe, era mai tăcut ca niciodată. Într-o seară, după ce Irina și Darius adormiseră pe canapea, Gheorghe mi-a spus:

— Tu crezi că-i ajutăm sau îi învățăm să nu se descurce singuri?

M-am uitat la el și am simțit cum mă strânge ceva în piept. Era dreptate în vorbele lui, dar cum să-ți lași copilul afară în frig? Cum să-i spui „nu” când știi că nu are unde să meargă?

Zilele au trecut greu. Casa noastră mică din cartierul Tractorul s-a umplut de jucării, haine aruncate și suspine înfundate noaptea târziu. Radu venea uneori acasă, tăcut și obosit, cu ochii roșii de la băutură. Îl judecam în gând, dar nu aveam curaj să-i spun nimic. Irina îl apăra mereu:

— Mamă, e greu pentru el… Nu găsește nimic de lucru…

Într-o dimineață, l-am surprins pe Gheorghe numărând banii din pușculița noastră pentru concediu. I-am pus mâna pe umăr:

— Ce faci?
— Plătesc factura la gaz pentru ei…

Am simțit un val de rușine și furie. Toată viața am muncit pentru puținul nostru. Acum îl dădeam fără să știm dacă va veni vreodată înapoi.

Într-o zi de sâmbătă, când Irina făcea clătite cu Darius în bucătărie, am auzit-o vorbind la telefon cu Radu:

— Nu mai pot să stau aici… Mama mă sufocă…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în cameră și am întrebat-o direct:

— Te sufoc? Ți-e greu cu noi?

Irina a început să plângă:

— Mamă, nu vreau să te rănesc… Dar nu mai sunt eu însămi… Parcă nu mai am niciun rost…

Atunci am izbucnit:

— Și eu? Eu ce sunt? O bancă? O bonă? O femeie care trebuie să-și uite viața pentru voi?

A fost prima dată când ne-am certat cu adevărat. Gheorghe a ieșit din casă trântind ușa. Darius s-a speriat și a început să plângă. Irina a fugit în baie.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă i-am făcut prea dependenți de noi sau dacă pur și simplu viața e nedreaptă cu unii oameni.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu ochii umflați:

— Mamă… Îți mulțumesc că ne-ai primit. Știu că ți-e greu… Dar nu știu cum să fac altfel…

Am îmbrățișat-o strâns. Am simțit că toată furia mea se topește în lacrimile ei.

Au trecut luni până când Radu a găsit un nou loc de muncă la o firmă de construcții. Încet-încet au reușit să strângă bani pentru o garsonieră micuță. În ziua când s-au mutat, casa noastră a rămas goală și liniștea era apăsătoare.

M-am uitat la Gheorghe și i-am spus:

— Oare am făcut bine? Oare i-am ajutat sau i-am ținut pe loc?

El mi-a zâmbit trist:

— Nu există răspuns corect… Dar măcar nu i-am lăsat singuri.

Acum mă uit la pozele cu Darius alergând prin curte și mă întreb: Cât de mult trebuie să dai din tine ca părinte? Unde e limita dintre ajutor și sacrificiu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?