Când mama a sunat despre vizita acasă, am ales să nu mai tac

— Maria, vii acasă de Paște sau iar găsești scuze? Vocea mamei răsună în receptor, tăioasă, dar cu acea notă de rugăminte pe care doar eu o recunosc. Mă uit pe geam la blocurile gri din București și simt cum mă strânge stomacul. De fiecare dată când aud întrebarea asta, mă simt prinsă între două lumi: cea în care am crescut, cu miros de fân și găini cotcodăcind, și cea pe care mi-am construit-o aici, între betoane, cafea la pahar și liniștea pe care doar zgomotul orașului mi-o poate oferi.

— Vin, mamă, răspund după o pauză prea lungă. Dar nu pot să nu adaug: Dar vreau să vorbim când ajung. Despre… tot.

Mama tace. Știu că nu-i place tonul meu. La țară, nu se discută despre „tot”. Se face ce trebuie făcut. Se tace când doare. Se zâmbește când vine lumea.

Când ajung acasă, tata mă întâmpină în poartă cu mâinile murdare de pământ. — Ai venit, fată! Hai, că avem de dat la găini și de strâns ouăle. Nu apuc să-mi trag sufletul că deja sunt prinsă în vârtejul treburilor: curățenie, mâncare, pregătiri pentru musafiri. Sora mea mai mică, Ioana, mă privește cu ochi mari și triști. — Tu chiar o să stai toată vacanța? mă întreabă în șoaptă.

— Nu știu, îi spun sincer. Poate nu.

În seara aceea, la masa mare din bucătărie, mama începe să povestească vecinelor cum „Maria noastră e la oraș, are serviciu bun, dar tot la țară e cel mai bine”. Mă simt ca un exponat într-o vitrină prăfuită. — Mamă, nu-mi place să spui asta despre mine, îi spun încet.

Toată lumea tace. Tata se uită la mine ca și cum aș fi spus ceva rușinos. — Ce-ai pățit, fată? Nu-ți place acasă?

Aș vrea să urlu că nu-mi place mirosul de grajd, că nu mai suport liniștea apăsătoare a nopților fără niciun sunet decât greierii și câinii care latră aiurea. Că nu vreau să mă mărit cu vreun băiat din sat doar ca să am cine să mă ajute la muncile câmpului. Dar tac. Înghit în sec și mă ridic de la masă.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Aud pașii mamei pe hol. Intră în camera mea fără să bată. — Maria, ce-i cu tine? De ce ești așa schimbată?

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să vin acasă și să mă prefac că-mi place totul aici. Nu mai pot să fiu fata cuminte care tace și face ce i se spune. Eu iubesc orașul. Îmi place agitația, îmi place să merg la teatru, să beau cafea cu prietenele mele. Nu vreau să mă întorc aici niciodată definitiv.

Mama se uită la mine ca și cum i-aș fi spus că nu mai sunt fata ei. — Și noi ce suntem pentru tine? Nimic?

— Nu sunteți nimic! Sunteți familia mea! Dar nu pot trăi viața pe care o vreți voi pentru mine!

Se lasă o tăcere grea. O văd cum își șterge ochii cu colțul baticului. — Am muncit toată viața pentru voi… Să vă fie bine… Și-acum nici măcar nu vrei să vii acasă…

— Mamă, nu e vorba că nu vreau să vin acasă. Dar vreau să știi cine sunt eu cu adevărat. Vreau să mă accepți așa cum sunt.

A doua zi dimineață, tata nu-mi vorbește deloc. Ioana mă privește ca pe o străină. Mergem împreună la biserică, dar simt privirile tuturor pe spatele meu: „Fata lui Vasile s-a stricat la oraș”.

După slujbă, mama vine lângă mine și îmi pune mâna pe umăr. — Poate că n-o să înțeleg niciodată ce-ți place ție acolo… Dar dacă tu ești fericită…

Simt cum mi se rupe ceva în piept și cum se lipește altceva la loc: un început de acceptare.

Seara, stăm toți patru la masă și pentru prima dată vorbim despre altceva decât vremea sau recolta: despre visele mele, despre fricile lor, despre cum ar fi dacă Ioana ar vrea și ea să plece într-o zi.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău că am spus ce simt. Dar știu că tăcerea nu m-ar fi ajutat niciodată să fiu eu însămi.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar din teamă să nu-i rănim pe cei dragi? Voi ați avut curajul să spuneți ce simțiți cu adevărat?