Ziua mea se apropie, dar sufletul meu e sfâșiat: Cum să-mi protejez familia fără să rănesc pe nimeni?

— Nu pot să cred că iar trebuie să discutăm despre asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea geaca pe umeri, pregătit să plece.

— Mamă, nu vreau scandal. Dacă nu vrei să o inviți pe Irina la ziua ta, spune-i direct. Dar nu mă pune pe mine la mijloc, a răspuns el, evitându-mi privirea.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu mâinile strânse în poală. Simțeam cum inima îmi bate nebunește. În câteva zile urma să împlinesc 55 de ani. Ar fi trebuit să fie o sărbătoare, dar în loc de bucurie simțeam doar un nod în stomac. De când Radu a început relația cu Irina, totul s-a schimbat între noi. Nu era vorba de vârstă — Irina are doar 30 de ani, cu trei ani mai mare decât el — ci de faptul că ea vine cu doi copii dintr-o căsnicie eșuată. Nu pot să spun că am ceva cu copiii, dar simt că familia noastră nu mai e la fel.

În fiecare seară mă întrebam dacă sunt o mamă rea pentru că nu pot accepta situația. Soțul meu, Doru, încerca să mă liniștească:

— Viorica, lasă-i pe tineri să-și trăiască viața. Dacă Radu e fericit, ce contează că Irina are copii?

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la privirile vecinilor sau la bârfele care deja circulau prin bloc: „Ai auzit? Feciorul Vioricăi s-a încurcat cu una divorțată și cu doi copii!”

Într-o seară, după ce Radu a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. Am privit poza de familie de pe perete: eu, Doru și Radu la mare, cu zâmbete largi și ochii plini de speranță. Unde dispăruse acea liniște? Când am devenit atât de încrâncenată?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Irina: „Bună dimineața! Dacă ai nevoie de ajutor cu pregătirile pentru ziua ta, spune-mi. Mi-ar face plăcere.”

Am simțit un val de vinovăție. Irina era mereu politicoasă, încerca să se apropie de mine, dar eu ridicam ziduri invizibile între noi. Nu voiam să-i rănesc sentimentele, dar nici nu puteam să mă prefac că totul e în regulă.

La serviciu, colega mea Mariana m-a întrebat:

— Ce faci de ziua ta? Îi inviți și pe copiii Irinei?

Am dat din umeri:

— Nu știu… Parcă nu e locul lor la masa noastră.

Mariana a ridicat din sprâncene:

— Viorico, poate ar trebui să le dai o șansă. Știi cum e… viața nu merge mereu după planurile noastre.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Seara, Doru m-a găsit plângând în dormitor.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu dacă nu accept situația asta. Dar mi-e frică și că familia noastră se destramă dacă îi primesc pe toți la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doru m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate ar trebui să vorbești deschis cu Irina. Să-i spui ce simți.

A doua zi am sunat-o pe Irina și am invitat-o la o cafea. Am ajuns la cafenea cu inima cât un purice.

— Irina… vreau să fiu sinceră cu tine. Mi-e greu să accept tot ce se întâmplă. Nu am nimic cu tine sau cu copiii tăi… doar că mi-e teamă că-l pierd pe Radu.

Irina a oftat adânc:

— Știu că nu e ușor pentru nimeni. Dar eu îl iubesc pe Radu și vreau ca toți să fim o familie. Nu vreau să vă iau locul…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Poate pentru prima dată am văzut-o pe Irina ca pe un om, nu ca pe o amenințare.

În ziua aniversării mele, masa era plină: Doru râdea cu nepoții Irinei, iar Radu și Irina stăteau unul lângă altul, ținându-se de mână. Am privit scena și am simțit o liniște ciudată — poate începutul unei noi familii.

Dar încă mă întreb: Oare am făcut bine? Oare pot vreodată să accept cu adevărat schimbarea sau voi rămâne mereu prizoniera propriilor mele temeri? Ce ați face voi în locul meu?