Între două lumi: Căutând un cămin pentru bunicul Ilie

— Eva, nu mă duce acolo! Nu mă lăsa printre străini, te rog! Glasul bunicului Ilie răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, în timp ce eu încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Mara, fetița mea de opt ani, stătea pe scaunul de lângă sobă și își frământa mâinile, simțind tensiunea din aer.

Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar vântul bătea cu putere peste dealurile satului Siliștea. De când murise bunica, Ilie rămăsese singur în casa veche, cu acoperișul găurit și soba care abia mai făcea față frigului. Eu locuiam la oraș, la două ore distanță, și veneam cât puteam de des, dar între serviciu, școală și Mara, simțeam că mă rup în două.

— Tataie, nu e vorba că vreau să te las printre străini… dar nu mai pot singură. Tu ai nevoie de cineva tot timpul aici. Dacă ți se face rău? Dacă aluneci iar pe scări? Am încercat să-i explic, dar ochii lui albaștri s-au umplut de lacrimi.

— Mai bine mor aici decât să mă duci la azil! Aici am trăit cu mamaia ta, aici vreau să rămân!

Mara a sărit de pe scaun și l-a îmbrățișat strâns. — Nu plânge, tataie! O să găsim o soluție!

În acea seară am dormit toți trei în patul mare din odaia bunicilor. M-am trezit la miezul nopții cu gândurile răvășite: dacă i se întâmplă ceva cât nu sunt aici? Dacă Mara are nevoie de mine și eu sunt la țară? M-am simțit prinsă între două lumi — una care mă trage spre trecut și alta care mă împinge spre viitor.

A doua zi am sunat-o pe mama. — Nu pot să-l mai las singur pe tata. Dar nici nu pot renunța la serviciu sau la Mara. Ce să fac?

— Eva, știu că e greu. Dar nici tu nu poți să te sacrifici la nesfârșit. Poate ar trebui să vorbești cu preotul sau cu asistenta socială din sat. Poate există vreo soluție.

Am mers la primărie. Doamna Stanciu, asistenta socială, m-a privit cu compasiune. — Sunt mulți bătrâni ca domnul Ilie. Unii acceptă să meargă la cămin, alții nu. Dar știți… avem un proiect nou: „Centrul de zi pentru vârstnici”. Vin aici zilnic, socializează, primesc o masă caldă și apoi se întorc acasă. Poate ar fi o variantă.

I-am povestit bunicului. — Să merg acolo? Să stau cu alți moși și babe? Nu știu… Dar dacă Mara vine cu mine?

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. — Mara poate veni după școală. Și eu pot lucra de la distanță câteva zile pe săptămână.

În următoarele săptămâni am făcut naveta între oraș și sat. Bunicul a început să meargă la centru. La început bombănea: „Ce să fac eu aici? Să joc table cu nea Vasile?” Dar încet-încet s-a împrietenit cu ceilalți bătrâni. A început să povestească despre război, despre cum a construit casa cu mâinile lui. Mara îl asculta fascinată.

Într-o zi, când am venit să-l iau acasă, l-am găsit râzând cu tanti Florica și jucând șah cu domnul Petre.

— Eva, știi ceva? Nu e chiar așa rău aici. Parcă mi-e mai ușor pe suflet când văd oameni în jur.

Dar liniștea n-a durat mult. Fratele meu, Doru, a venit din Germania după ani de absență.

— Ce-i asta? Îl lași pe tata printre necunoscuți? Nu ți-e rușine?

— Doru, tu unde ai fost când tata a avut nevoie? Eu am rămas aici! Am făcut tot ce am putut!

— Eu muncesc afară ca să trimit bani! Tu ai ales să rămâi aici!

Certurile au devenit tot mai dese. Tata se simțea vinovat că ne ceartă pe noi din cauza lui. Mara plângea noaptea: „De ce nu putem fi toți împreună ca înainte?”

Într-o seară am stat cu bunicul pe prispă. Vântul aducea miros de fân uscat și fum de la casele vecine.

— Eva, nu te mai certa cu Doru din cauza mea. Eu sunt bătrân… dar tu ai viața înainte.

— Tataie, nu vreau să te pierd… dar nici nu pot trăi mereu cu frica asta în suflet.

— Știi ce cred? Cât timp suntem împreună, oriunde ar fi asta — acasă sau la centru — tot familie rămânem.

Am decis împreună: bunicul mergea zilnic la centru, iar eu și Mara veneam la sfârșit de săptămână la țară. Doru a început să sune mai des și chiar a promis că va veni vara viitoare cu copiii lui.

Nu e o poveste perfectă. Casa bunicilor va rămâne poate pustie într-o zi. Dar am învățat că uneori trebuie să găsim soluții noi pentru probleme vechi — chiar dacă doare.

Mă uit la Mara cum îl ajută pe bunicul să-și pună paltonul și mă întreb: oare câți dintre noi reușim să păstrăm familia unită când viața ne trage în direcții diferite? Ce ați fi făcut voi în locul meu?