Între două lumi: Povestea unei alegeri care doare

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc cu umbra ei între noi!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea. Eu stăteam la masă, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, unde tocmai primisem o poză cu Mara, fiica mea din prima căsnicie. Zâmbea larg, cu dinții ei mici și strâmbi, ținând în mână un desen pentru „tati”.

— Irina, nu e așa cum crezi… am încercat să-i explic, dar cuvintele mi se blocau în gât. Știam că nu pot să mint. Nu mai eram prezent aici, în apartamentul nostru din Militari. Mintea mea era mereu acolo, la Ana și la Mara, la serile când citeam povești și la mirosul de plăcintă cu mere din bucătăria veche a Anei.

Irina s-a ridicat brusc, trântind scaunul. — Dacă tot vrei să fii acolo, du-te! Ce cauți aici? De ce m-ai ales pe mine dacă tot la ea te gândești?

Am simțit un nod în stomac. Îmi venea să țip că nu știu, că am crezut că pot începe de la zero, că m-am mințit singur că tinerețea și entuziasmul Irinei vor umple golul lăsat de despărțirea de Ana. Dar adevărul era altul: nu făcusem decât să fug de mine însumi.

Totul a început acum doi ani, când Ana și cu mine ne certam din orice. Banii nu ajungeau niciodată, Mara era mereu bolnavă, iar eu mă simțeam sufocat de rutina care ne înghițea încet. Într-o seară, după o ceartă aprigă despre facturi și grădiniță, am ieșit nervos din casă și am ajuns într-un bar unde am cunoscut-o pe Irina. Era cu zece ani mai tânără decât mine, râdea zgomotos și părea că nu are nicio grijă pe lume. Am simțit că mă trezesc la viață lângă ea.

A urmat divorțul. Ana a plâns mult, Mara nu a înțeles nimic. M-am mutat cu Irina într-un apartament nou, am început să ieșim prin oraș, să ne facem planuri de vacanță. Dar după câteva luni, liniștea aceea apăsătoare s-a întors. Irina nu știa să gătească plăcintă cu mere. Nu știa să-mi citească gândurile când veneam obosit de la muncă. Și cel mai rău era că Mara mă întreba mereu la telefon: „Tati, când vii acasă?”

Într-o duminică ploioasă, am trecut pe lângă blocul unde locuiam cu Ana. Am văzut-o pe Mara la geam, făcându-mi cu mâna. Am simțit cum mă sfâșie dorul de ea. Am sunat-o pe Ana sub un pretext banal: „Am uitat niște acte la tine.” Când am intrat în casă, mirosul de plăcintă m-a lovit ca un pumn în stomac.

— Ce vrei, Radu? — m-a întrebat Ana fără să mă privească.
— Să văd dacă sunteți bine… — am bâiguit eu.
— Suntem bine fără tine. Dar Mara încă te așteaptă.

M-am întors acasă la Irina și am găsit-o plângând pe canapea. — Nu mai pot să fiu a doua alegere a ta! — mi-a spus printre suspine.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am fugit de probleme în loc să le rezolv. La cât de ușor am renunțat la Ana pentru o iluzie de libertate și tinerețe. La cât de mult am rănit-o pe Irina, care nu avea nicio vină că eu nu știam ce vreau.

A doua zi dimineață am plecat devreme spre serviciu. Pe drum am primit un mesaj de la Ana: „Mara are serbare la grădiniță vineri. Poți veni?” Am simțit cum mi se umezește privirea. Am răspuns imediat: „Vin sigur.”

La serbare, Mara a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns. Ana m-a privit rece, dar i-am văzut ochii umezi. În acea clipă am știut că nu există fericire adevărată fără familie.

Când m-am întors acasă la Irina, ea deja împachetase câteva lucruri.
— Plec la mama câteva zile. Gândește-te ce vrei cu adevărat.

Am rămas singur în apartament și am privit ore întregi poza Marei de pe frigider. Am realizat cât de ușor e să distrugi tot ce contează pentru o clipă de egoism.

Acum stau aici și scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va învăța din greșelile mele. Încerc să repar ce se mai poate repara: petrec mai mult timp cu Mara, vorbesc deschis cu Ana despre ce simt și încerc să fiu sincer cu Irina despre neputința mea de a iubi din nou ca înainte.

Oare există iertare pentru cei care au rănit atât de mult? Sau unele alegeri ne urmăresc toată viața? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?