Inima unei mame la răscruce: Povestea mea și a fetelor mele

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Dristor. Fetele mele, Ana și Ioana, stăteau una lângă alta, cu ochii mari, umezi, privind spre mine ca niște pui de vrabie speriați. Aveam inima strânsă, dar simțeam că mă sufoc. De luni întregi, casa noastră devenise un câmp de luptă: reproșuri, uși trântite, nopți nedormite și lacrimi ascunse sub pernă.

Totul a început după ce soțul meu, Sorin, a plecat. Nu a spus prea multe, doar că „nu mai poate” și că „are nevoie de liniște”. Am rămas singură cu două fete adolescente, fiecare cu propriile vise și frustrări. Ana, cea mare, avea 19 ani și tocmai abandonase facultatea. Ioana, 17 ani, era rebelă și mereu în conflict cu regulile casei. Eu lucram ca vânzătoare la un supermarket din apropiere, cu un salariu care abia ne ajungea pentru chirie și mâncare.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana plângând în baie. — Mamă, nu mai vreau să stau aici. Nu mă înțelegi! — mi-a spus printre suspine. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Ioana, în schimb, venea tot mai târziu acasă, uneori cu ochii roșii și mirosind a alcool. Am încercat să vorbesc cu ea, dar răspunsul era mereu același: — Lasă-mă în pace! Nu ești mama mea!

Într-o noapte, am primit un telefon de la poliție. Ioana fusese prinsă furând dintr-un magazin. M-am dus la secție cu inima cât un purice. Polițistul m-a privit lung: — Doamnă, trebuie să faceți ceva. Fata dumneavoastră o ia pe un drum greșit.

Am ajuns acasă și am izbucnit: — Ce vrei să faci cu viața ta? Vrei să ajungi la pușcărie? Ioana m-a privit cu ură: — Mai bine acolo decât aici!

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ele: cum am renunțat la visele mele, cum am muncit două schimburi ca să le cumpăr haine sau să le plătesc meditațiile. Și totuși, totul părea zadarnic. Mă simțeam vinovată pentru eșecurile lor, pentru lipsa tatălui, pentru sărăcia care ne apăsa ca o lespede.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu o privire hotărâtă: — Mamă, vreau să plec la prietenul meu din Brașov. Nu mai pot aici. Ioana a început să râdă ironic: — Pleacă! Poate scap și eu de cicăleala ta!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să plâng în hohote: — Dacă asta vreți… dacă nu mai puteți trăi cu mine… atunci plecați! Poate așa veți fi fericite!

Au urmat zile de tăcere grea. Ana și-a făcut bagajele fără să mă privească în ochi. Ioana a plecat la o prietenă din cartier. Casa a rămas pustie și rece. M-am trezit dimineața și am găsit pe masă un bilet de la Ana: „Te iubesc, mamă. Dar trebuie să-mi trăiesc viața.”

Au trecut luni de atunci. Vorbim rar la telefon. Ana pare fericită, dar simt că ascunde ceva. Ioana nu vrea să audă de mine. Vecinii mă privesc cu milă sau cu reproș: „Ce fel de mamă își dă afară copiii?”

Într-o seară, m-am întâlnit cu sora mea, Viorica. — Mariana, ai făcut ce ai putut. Nu te învinovăți! Dar eu nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? Poate dacă aș fi fost mai blândă… sau poate dacă aș fi fost mai severă…

Merg la muncă zi de zi ca un robot. Seara mă uit la pozele lor din copilărie și plâng în tăcere. Îmi lipsește gălăgia lor, certurile lor, chiar și ușile trântite. Mi-e dor să le strig la masă sau să le aud râzând pe hol.

Uneori mă gândesc să le sun și să le rog să se întoarcă acasă. Dar apoi îmi amintesc privirea lor din acea seară și mă opresc. Poate că trebuie să le las să-și găsească drumul singure.

Multe familii din România trec prin asta: lipsuri materiale, absența tatălui, adolescenți pierduți între două lumi. Dar nimeni nu vorbește despre durerea unei mame care trebuie să aleagă între propria sănătate mintală și dragostea pentru copii.

Oare am făcut bine? Oare există iertare pentru o mamă care își lasă fetele să plece? Sau poate că adevărata iubire e să-i lași pe cei dragi să-și găsească singuri calea? Spuneți-mi voi…