Ultima mărturisire a mamei mele

— Nu pleca încă, Vlad, mai stai puțin lângă mine… vocea mamei mele era abia o șoaptă, dar cuvintele ei m-au străpuns ca un cuțit. Stăteam pe marginea patului din salonul rece al spitalului din Pitești, cu mâinile încleștate pe cearșaful alb, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu eram pregătit să o pierd, nu acum, nu așa.

— Sunt aici, mamă, nu plec nicăieri, am răspuns, deși simțeam că mă sufoc sub greutatea neputinței. Privirea ei, cândva vie și caldă, era acum stinsă, dar încă plină de o durere pe care nu o înțelegeam pe deplin.

— Vlad… trebuie să-ți spun ceva. Ceva ce am ținut ascuns prea mult timp. Nu vreau să plec fără să știi…

Am simțit cum inima mi-o ia la galop. Toată copilăria mea fusese marcată de lipsuri, de certuri între părinți, de sacrificii pe care mama le făcea fără să se plângă niciodată. Tata plecase când aveam zece ani și nu s-a mai întors. Mama a rămas stâlpul casei noastre, muncind la fabrica de textile până târziu în noapte, doar ca să avem ce pune pe masă.

— Mamă, nu trebuie să-mi spui nimic dacă te doare…

— Ba da, Vlad. Trebuie. E timpul să știi adevărul despre tatăl tău.

Am simțit cum aerul devine greu și fiecare secundă se dilată. Îmi amintesc perfect ultima ceartă dintre ei, când tata a trântit ușa și a dispărut în noapte. Mama a plâns atunci zile întregi, dar niciodată nu mi-a spus de ce s-au despărțit cu adevărat.

— Tatăl tău… nu a plecat pentru că nu ne-a iubit. A plecat pentru că eu l-am rugat să plece. Pentru că… pentru că el nu era omul care credeam că este. Am aflat că avea o altă familie, Vlad. O altă femeie și un copil în București. Am aflat dintr-o scrisoare pe care am găsit-o întâmplător în buzunarul hainei lui.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Tata? O altă familie? Cum de nu am știut niciodată?

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat cu voce tremurândă.

— Pentru că am vrut să te protejez. Să nu crești cu ură sau cu sentimentul că nu ai fost suficient pentru el. Am preferat să port eu povara asta… dar acum nu mai pot.

Lacrimile mi-au curs șiroaie pe obraji. Îmi venea să urlu, să dau vina pe ea pentru toți anii în care m-am simțit abandonat, pentru toate zilele când m-am întrebat dacă tata mă mai iubește. Dar privind-o acolo, slabă și fragilă, am înțeles cât de greu i-a fost să ducă singură totul.

— Vlad, te rog… iartă-mă că nu ți-am spus mai devreme. Dar vreau să știi că tot ce am făcut a fost din dragoste pentru tine.

Am luat mâna ei între palmele mele și am strâns-o tare.

— Te iubesc, mamă. Și te iert. Dar nu știu dacă pot să-l iert pe el…

A zâmbit slab.

— Nu trebuie să-l ierți acum. Poate niciodată. Dar nu lăsa ura să-ți otrăvească sufletul. Promite-mi asta…

Am dat din cap, incapabil să scot vreun cuvânt.

În acea noapte, mama s-a stins liniștită, ținându-mă de mână. Am rămas singur într-o lume care părea brusc mult mai rece și mai goală. Zilele care au urmat au fost un haos de regrete și întrebări fără răspuns. Am găsit scrisoarea despre care îmi vorbise mama într-o cutie veche din dulapul ei: „Dragă Maria, îmi pare rău că te-am rănit… Nu pot renunța la cealaltă familie, dar nici la tine…”

Am citit-o de zeci de ori, încercând să găsesc un sens în toată suferința noastră. Am început să mă întreb dacă ar trebui să-l caut pe tata sau pe fratele meu vitreg din București. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a afla adevărul și teama de a deschide răni vechi.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am decis să merg la București. Am găsit adresa din scrisoare și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis o femeie trecută de patruzeci de ani, cu ochii obosiți.

— Bună ziua… mă numesc Vlad Popescu. Sunt fiul lui Ion Popescu…

Femeia a tresărit și m-a privit lung.

— Intră… cred că avem multe de discutat.

În sufrageria modest mobilată, l-am cunoscut pe fratele meu vitreg, Radu — un tânăr care semăna izbitor cu mine. Am stat ore întregi la povești, încercând să ne cunoaștem și să punem cap la cap piesele lipsă ale vieții noastre.

Nu a fost ușor. Au fost reproșuri nerostite, priviri pline de suspiciune și momente în care am simțit că nu aparțin acolo. Dar încet-încet, am început să accept că familia nu e mereu ceea ce ne imaginăm noi — uneori e un puzzle ciudat, cu piese care nu se potrivesc perfect.

Acum, după luni de la moartea mamei mele, încă mă lupt cu întrebări fără răspuns: Ce ar fi fost dacă mi-ar fi spus adevărul mai devreme? Dacă tata ar fi ales altfel? Dacă eu aș putea vreodată să-l iert?

Poate că viața e făcută din astfel de alegeri imposibile și adevăruri dureroase. Dar oare cât de mult ar trebui să ne definească trecutul nostru? Sau avem puterea să ne scriem singuri povestea?