Cum am crescut o fiică care nu-și asumă niciodată vina: Povestea mea cu Evelina

— Nu e vina mea! De ce nu înțelegi niciodată? strigă Evelina, trântind ușa camerei ei atât de tare încât tabloul cu poza noastră din vacanța la mare se clatină pe perete. Mă opresc în mijlocul holului, cu mâinile tremurânde și inima bătându-mi nebunește. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu e prima dată când aud aceste cuvinte. De fapt, le aud aproape zilnic, de când Evelina a trecut de 13 ani.

Mă numesc Mariana și sunt mama unei fete care nu știe să-și asume vina. O fată pe care am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Radu, a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât cu promisiuni goale și scuze obosite. Poate că de aici a început totul. Poate că absența lui a lăsat un gol pe care nici dragostea mea, nici sacrificiile mele nu l-au putut umple.

Evelina a fost un copil vesel, curios, mereu cu ochii mari și întrebători. Îmi amintesc cum mă ținea de mână la grădiniță și îmi spunea: „Mami, tu ești cea mai bună!” Îi făceam pachețelul preferat cu brânză și roșii, îi citeam povești seara și îi promiteam că lumea e un loc bun. Dar lumea nu a fost bună cu noi. După ce Radu a dispărut din peisaj, au început problemele: facturi neplătite la timp, vecini care șușoteau pe la colțuri, profesori care mă chemau la școală să-mi spună că Evelina e neatentă sau răspunde obraznic.

— Doamnă Popescu, Evelina nu-și face temele. Spune că nu are timp sau că nu a înțeles cerința. Dar când încercăm să discutăm cu ea, dă vina pe colegi sau pe profesori, mi-a spus într-o zi doamna Ionescu, diriginta ei.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Am încercat să vorbesc cu Evelina:

— Mami, de ce nu ți-ai făcut tema la matematică?
— Pentru că doamna nu explică bine! Și oricum, toți colegii mei au copiat! De ce doar eu sunt trasă la răspundere?

Am încercat să-i explic că fiecare e responsabil pentru faptele lui. Că viața nu e corectă mereu, dar trebuie să ne asumăm greșelile ca să putem merge mai departe. Dar ea mă privea cu ochii aceia mari și goi, ca și cum vorbeam o limbă străină.

Anii au trecut. Evelina a intrat la liceu, apoi la facultate. Problemele au crescut odată cu ea. A schimbat trei facultăți în patru ani. Mereu era vina sistemului, a profesorilor incompetenți sau a colegilor invidioși. Când a pierdut primul job part-time la o cafenea din centru, mi-a spus:

— Șefa era nebună! Avea ceva personal cu mine. Cum să mă pună să spăl vasele? Eu sunt studentă la Litere!

Am încercat să-i spun că orice început e greu și că trebuie să învețe să accepte critica. Dar s-a închis în camera ei și nu mi-a mai vorbit două zile.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit-o plângând pe balcon.

— Mami, nimic nu-mi iese! Toți sunt împotriva mea! Tu nu vezi?

Mi-am înghițit lacrimile și am tras-o lângă mine.

— Evelina, poate ar trebui să te gândești dacă nu cumva ai și tu o parte din vină…

S-a smucit din brațele mele:

— Deci tu tot pe mine mă acuzi! Nici tu nu mă înțelegi!

Am rămas singură pe balcon, privind luminile blocurilor din jur. M-am întrebat unde am greșit. Oare am protejat-o prea mult? Oare i-am luat apărarea prea des când era mică? Îmi amintesc cum mergeam la școală să-i apăr cauza când avea conflicte cu alți copii sau profesori. Poate că i-am transmis că lumea trebuie să fie mereu de partea ei.

Într-o zi, m-a sunat mama mea de la țară:

— Mariana, fata asta trebuie să învețe să-și asume greșelile! Altfel o să sufere toată viața.

Am oftat adânc:

— Știu, mamă… dar cum să fac asta acum? Parcă orice încerc doar o îndepărtează mai tare.

Au urmat luni de tăcere tensionată între noi. Evelina venea acasă târziu, vorbea puțin și doar despre problemele ei. Eu mă simțeam tot mai vinovată și neputincioasă. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre banii de chirie (pe care iar îi cheltuise pe haine), am izbucnit:

— Evelina! Nu poți da vina mereu pe alții! Trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta!

A izbucnit în plâns:

— Dacă tata nu ne-ar fi lăsat… dacă tu ai fi avut mai mulți bani… dacă lumea ar fi altfel…

Am simțit atunci că toate durerile noastre s-au adunat într-un singur strigăt mut. Am plâns amândouă până târziu în noapte.

Acum Evelina are 25 de ani și încă locuiește cu mine. Are un job temporar la un call-center și visează să plece din țară „unde oamenii sunt mai corecți”. Eu încă sper că va învăța să se privească sincer în oglindă.

Uneori mă întreb: oare cât din vina asta e a mea? Oare mai pot schimba ceva sau e prea târziu? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?