Casa din suburbii: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea Cameliei răsuna prin apartamentul nostru mic, în timp ce ploaia bătea în geamuri. Era trecut de ora opt seara, iar fiica noastră, Ilinca, încerca să adoarmă în camera de lângă. Vlad, soțul meu, se uita la mine neputincios. Știam ce urma să spună mama lui. De luni bune ne tot sugera că nu se mai simte bine în apartamentul ei din Drumul Taberei, că are nevoie de liniște, de aer curat, de o casă „ca la țară”, dar aproape de oraș.

— Vă rog… nu mai pot aici. Vreau să fiu aproape de voi, să vă ajut cu Ilinca. Dar nu mai suport gălăgia, vecinii… Am găsit o casă mică în Popești-Leordeni. Nu e scumpă. Poate mă ajutați…?

M-am uitat la Vlad. Știam că nu avem bani pentru două case. Aveam rate la apartamentul nostru, salariile abia ne ajungeau de la o lună la alta. Dar Camelia era singură de când murise socrul meu și părea atât de pierdută încât nu am putut spune nu. Vlad a oftat și a spus:

— O să vedem ce putem face, mamă.

Așa a început totul. Am vândut apartamentul Cameliei și am pus diferența din economiile noastre. Am alergat după acte, am stat la cozi la bancă, am negociat cu agenți imobiliari care păreau că ne vând luna de pe cer. Într-un final, casa din suburbii a devenit realitate. O casă mică, cu două camere și o curte plină de bălării, dar Camelia era fericită. Sau cel puțin așa părea.

Primele luni au fost liniștite. Camelia venea des la noi, gătea pentru Ilinca, ne ajuta cu treburile casei. Dar apoi au început problemele. Casa era prea departe de prietenele ei, îi lipseau magazinele din cartier, îi era frică să stea singură noaptea. Într-o zi, după ce am venit obosiți de la serviciu, am găsit-o pe Camelia plângând pe canapea.

— Nu pot să stau aici! Nu mă regăsesc! Vreau să mă mut înapoi în oraș!

Vlad a răbufnit:

— Mamă, nu putem să tot schimbăm casele! Am făcut tot ce am putut pentru tine!

Camelia s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu mă înțelegi deloc! Eu am făcut totul pentru voi! Acum vă cer doar să mă ajutați!

Am simțit cum mă sufoc între datoria față de familie și nevoia noastră de stabilitate. Ilinca începea să simtă tensiunea; nu mai voia să meargă la bunica, iar Vlad devenea tot mai tăcut. Seara, când rămâneam singură în bucătărie, mă întrebam dacă am făcut bine acceptând sacrificiul acesta.

Într-o zi, Camelia a venit cu o nouă idee:

— De ce nu vă mutați voi aici? Casa e destul de mare pentru toți trei. Eu mă întorc la apartament cu chirie în oraș.

Vlad a tăcut minute bune înainte să răspundă:

— Mamă, nu mai avem bani pentru încă o mutare! Și nici nervi…

Camelia s-a supărat și a început să ne sune zilnic. Vlad a început să-și închidă telefonul când vedea numărul ei. Eu eram prinsă între ei doi ca într-o menghină. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să pun limite, dar cum să-i spui „nu” unei mame care a crescut singură un copil?

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit greu din cauza certurilor noastre, Vlad mi-a spus:

— Nu mai pot. Simt că pierd tot: pe tine, pe Ilinca… și pe mama.

Am plâns împreună până târziu în noapte. Ne-am dat seama că nu putem trăi mereu pentru alții. A doua zi am chemat-o pe Camelia la noi și i-am spus că nu mai putem continua așa. Că avem nevoie de liniște pentru familia noastră și că trebuie să găsească o soluție care să nu ne implice financiar sau emoțional atât de mult.

A fost greu. Camelia s-a supărat rău și luni întregi nu ne-a vorbit decât strictul necesar. Dar încet-încet lucrurile s-au liniștit. Am început să ne reconstruim viața pas cu pas.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde e limita dintre datorie și dreptul la fericirea ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?