Cadoul de ziua mea care mi-a destrămat familia

— Ce faci acolo, Vlad? Ai zis că te uiți la desene!
Vocea mamei răsuna din bucătărie, dar eu nu-i răspundeam. Eram în dormitorul părinților mei, cu inima bătându-mi nebunește în piept, scotocind prin dulapul de sus, acolo unde mama ascundea mereu cadourile de Crăciun și de ziua mea. Aveam aproape doisprezece ani și, deși știam că nu e frumos să cotrobăi, curiozitatea mă împinsese să caut cadoul pe care-l visam: o minge de fotbal cu semnătura lui Hagi.

Am dat peste o cutie mică, împachetată stângaci în hârtie albastră. Am zâmbit larg, sigur că acolo era surpriza. Dar când am ridicat capacul, nu am găsit nicio minge. În schimb, era o scrisoare, pliată de mai multe ori, cu scrisul tatei pe ea. Am ezitat o clipă, dar am desfăcut-o. Cuvintele m-au lovit ca un trăsnet: „Nu mai pot continua așa. Îmi pare rău pentru tot. Te rog să nu-i spui lui Vlad încă.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am pus scrisoarea la loc, dar nu mai eram același copil. Seara, la masă, tata părea absent, iar mama încerca să pară veselă. Am privit-o lung și am întrebat:
— Mamă, tu ești fericită?
Ea a tresărit și a zâmbit forțat:
— Sigur că sunt, puiule. De ce întrebi?
— Nimic… doar așa.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care tata pleca târziu de la serviciu sau când mama plângea în baie crezând că nu o aud. A doua zi dimineață, tata m-a dus la școală. În mașină era liniște apăsătoare.
— Vlad, ai ceva pe suflet? m-a întrebat el.
Am vrut să-i spun despre scrisoare, dar m-am abținut. Am coborât fără să mă uit înapoi.

Sâmbătă a venit ziua mea. Am primit o minge nouă, dar nu era cea cu semnătura lui Hagi. Tata mi-a zâmbit trist și mi-a spus:
— La mulți ani, băiete! Să fii mereu curajos.
Am simțit că vrea să-mi spună ceva important, dar s-a oprit.

După tort și urări, mama a intrat în cameră cu ochii roșii. Tata stătea pe hol cu valiza lângă el.
— Vlad, trebuie să vorbim, a zis ea încet.
Am știut atunci că totul se schimbase. Tata a plecat în seara aceea. Mama a plâns toată noaptea, iar eu am stat cu urechea lipită de perete, ascultându-i suspinele.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. La școală colegii mă întrebau de ce tata nu mai vine după mine. Acasă, mama era tot mai absentă. Într-o seară am găsit-o uitându-se la poze vechi cu tata.
— De ce a trebuit să plece? am întrebat-o printre lacrimi.
Ea m-a strâns la piept și mi-a șoptit:
— Uneori oamenii mari fac greșeli pe care copiii nu le pot înțelege.

Am început să-l văd pe tata doar în weekenduri. Îl simțeam vinovat și stânjenit. Odată l-am întrebat:
— De ce ai plecat?
A oftat adânc:
— Pentru că nu mai eram fericit și nu voiam să vă fac rău.
Dar răul deja fusese făcut.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei despre scrisoare. A izbucnit în plâns și mi-a spus că știa de mult că tata nu mai vrea să rămână cu noi, dar sperase că va trece peste asta.

Anii au trecut greu. Am crescut cu sentimentul că eu am declanșat totul doar pentru că am vrut să-mi găsesc cadoul de ziua mea. Relația cu tata s-a răcit; cu mama am rămas apropiat, dar mereu simțeam o vinovăție apăsătoare.

Acum sunt adult și încă mă întreb: dacă nu aș fi găsit acea scrisoare, s-ar fi destrămat familia mea? Sau totul era deja hotărât? Poate că unele lucruri trebuie să rămână ascunse… Sau e mai bine să știm adevărul, oricât de dureros ar fi?

Voi ce credeți? E mai bine să descoperim adevărul sau să trăim în iluzie?