Între două lumi: Povestea lui Vlad și alegerea imposibilă

— Cum poți să faci asta, Vlad? Cum poți să alegi să locuiești cu un străin, în loc să rămâi cu mine?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era seară târziu, iar eu stăteam pe scaunul de lemn, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng.
— Nu e un străin, mamă… am șoptit, dar ea nu m-a auzit sau nu a vrut să mă audă.
— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru tine! După ce tatăl tău v-a părăsit pe amândoi, eu am rămas aici, am muncit, am tras de mine! Și tu… tu vrei să pleci la Doru?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doru era soțul ei de doi ani, omul care încercase mereu să mă facă să mă simt acceptat. Nu era perfect — uneori era tăcut, alteori prea direct — dar niciodată nu ridicase vocea la mine. În schimb, mama… mama era o furtună.
— Nu vreau să plec de tot… doar… doar vreau să încerc, am spus cu voce stinsă.
Ea s-a ridicat brusc, trântind cana pe masă.
— Să încerci ce? Să vezi dacă e mai bine acolo? Să vezi dacă te iubește mai mult decât mine?
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.
— Nu e vorba despre asta…
— Atunci despre ce e vorba, Vlad? Spune-mi!
Nu puteam să-i spun adevărul. Că mă simțeam sufocat de certurile ei cu Doru, că nu mai suportam să fiu prins la mijloc. Că tata nu mai dăduse niciun semn de ani buni și că eu rămăsesem fără repere. Că voiam doar liniște.

M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Blocul nostru din cartierul Titan era vechi, cu pereți scorojiți și vecini care ascultau manele la maxim. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului. M-am gândit la tata — la cum mă ținea în brațe când eram mic și la promisiunile lui că va veni la serbarea de la școală. Nu venise niciodată.

Doru a venit acasă târziu în acea seară. A intrat încet, ca să nu o trezească pe mama, dar eu eram încă pe balcon.

— Vlad? Ești bine?

Am dat din cap.

— Știu că e greu… Dar dacă vrei să vorbim…

L-am privit pentru prima dată cu adevărat. Avea ochii obosiți, cearcăne adânci și mâinile crăpate de muncă. Era instalator și lucra peste program ca să ne ajungă banii.

— Doru… crezi că mama mă urăște?

A oftat.

— Nu te urăște, Vlad. E doar rănită. Și speriată că te pierde.

— Dar eu nu vreau să o pierd…

— Știu. Dar uneori oamenii mari uită că și copiii au nevoie de spațiu.

A doua zi dimineață, mama nu mi-a vorbit deloc. M-am dus la școală cu stomacul gol și cu inima grea. La ore nu m-am putut concentra deloc; profesoara de matematică m-a certat că nu am făcut tema.

În pauză, prietenul meu Radu m-a tras deoparte.

— Ce-ai pățit, băi? Pari varză.

I-am povestit totul, iar el a dat din umeri.

— La mine acasă e la fel. Tata urlă la mama toată ziua. Eu stau mai mult pe afară ca să nu-i aud.

M-am simțit puțin mai bine știind că nu sunt singurul care trăiește așa ceva.

Când m-am întors acasă, mama mă aștepta în sufragerie. Avea ochii roșii și ținea în mână o fotografie veche — eu și tata la mare, râzând.

— Vlad… îmi pare rău că am țipat aseară. Dar mi-e frică să nu te pierd și pe tine.

M-am apropiat încet și am luat-o în brațe.

— Nu o să mă pierzi, mamă. Dar am nevoie să încerc… să văd dacă pot fi fericit și altfel.

A plâns mult atunci. Apoi mi-a spus:

— Dacă vrei să stai o perioadă la Doru, încearcă. Dar promite-mi că vii acasă când ai nevoie de mine.

Am promis.

Primele zile la Doru au fost ciudate. El încerca să fie prietenos, dar simțeam mereu o tensiune între noi. Îmi gătea ciorbă de perișoare — preferata mea — și mă întreba despre școală. Încet-încet am început să mă simt mai liniștit.

Într-o seară, când stăteam împreună la televizor, Doru mi-a spus:

— Vlad, știu că nu pot fi tatăl tău adevărat. Dar dacă ai nevoie de cineva care să te asculte sau să te ajute… eu sunt aici.

Am dat din cap și pentru prima dată am simțit că poate nu e chiar atât de rău să ai un „străin” în familie.

Mama venea des pe la noi; uneori plângea când pleca. Alteori îmi aducea plăcinta cu mere pe care o făcea când eram mic.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Eu am început să merg la terapie la școală — psihologul mi-a spus că e normal să mă simt rupt între două lumi.

Într-o zi, tata m-a sunat după aproape trei ani de tăcere. Vocea lui era stinsă:

— Vlad… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poate într-o zi putem vorbi ca doi bărbați…

Nu i-am răspuns atunci. Poate într-o zi o voi face.

Acum am 17 ani și încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Dar știu că fiecare familie are luptele ei ascunse și că uneori trebuie să-ți asculți inima chiar dacă îi rănești pe cei dragi.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi fără să știm unde ne e locul? Oare chiar putem vindeca rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele?