La 58 de ani, am găsit iubirea: Povestea mea cu Irina

— Nu ți-e frică să mori singur, Doru? Vocea lui Viorel răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Era o dimineață obișnuită de duminică, iar eu, la cei 58 de ani ai mei, nu mă gândisem niciodată serios la întrebarea asta. Am zâmbit strâmb și am dat din umeri.

— Nu mi-e frică de nimic, Viorele. Am avut o viață bună. Am citit, am călătorit, am pescuit, am râs cu voi. Ce să-mi mai doresc?

Viorel a oftat și a privit pe geam, spre copacii goi din curte. — Poate o femeie care să-ți încălzească patul și sufletul. Nu-i târziu, măi Doru.

Am râs atunci, dar cu un gust amar. Prietenii mei erau toți însurați, cu copii mari, unii chiar cu nepoți. Eu rămăsesem „burlacul grupului”, cel care aducea vinul la petreceri și făcea glume despre libertate. Dar în seara aceea, după ce Viorel a plecat, am rămas pe întuneric, cu gândurile mele. Oare chiar nu mi-a lipsit nimic?

Două săptămâni mai târziu, am cunoscut-o pe Irina. Era la coadă la farmacie, certându-se cu farmacista pentru că nu-i găsea rețeta compensată. Avea părul scurt, argintiu, și ochii verzi ca iarba după ploaie. M-am băgat în vorbă fără să mă gândesc:

— Dacă vreți, vă țin locul la coadă cât mergeți să căutați rețeta.

M-a privit mirată și a zâmbit larg. — Mulțumesc, domnule…?

— Doru. Doru Stan.

— Irina Popescu. Să știți că nu prea am încredere în bărbații care se oferă să ajute la farmacie!

Am râs amândoi și, fără să-mi dau seama cum, am ajuns să bem o cafea împreună la colțul străzii. Mi-a povestit despre soțul ei mort de zece ani, despre fiica plecată în Germania și despre singurătatea care o apasă ca o pătură grea în serile lungi de iarnă.

— Știi ce-i cel mai greu? Să nu ai cu cine vorbi despre nimicuri. Să nu te certe nimeni că ai uitat lumina aprinsă la baie.

Am simțit atunci un nod în gât. Poate că și eu tânjeam după cineva care să mă certe pentru prostii.

Ne-am revăzut de câteva ori, ba la piață, ba la plimbare prin parc. Odată mi-a adus plăcintă cu mere făcută de ea. Altădată i-am reparat clanța de la ușă. Încet-încet, Irina a început să facă parte din rutina mea. Prietenii au început să glumească:

— Vezi că te însori la bătrânețe!

Dar nu era vorba de însurat. Era vorba de a-mi deschide sufletul după zeci de ani în care îl ținusem ferecat.

Într-o seară friguroasă de februarie, Irina m-a sunat plângând:

— Doru, cred că am făcut infarct! Nu pot respira!

Am fugit la ea cât am putut de repede. Am găsit-o tremurând pe canapea, palidă ca varul. Am chemat salvarea și am stat cu ea până dimineața la spital. A fost doar un atac de panică, dar pentru mine a fost momentul când am realizat cât de mult țin la ea.

După episodul acela, Irina s-a retras puțin. Mi-a spus că îi e teamă să nu devină o povară pentru mine.

— Doru, tu ai fost mereu liber ca pasărea cerului. Eu sunt o femeie trecută prin multe… Poate n-ar trebui să-ți complic viața acum.

M-am uitat la ea și i-am spus:

— Irina, dacă viața mea ar fi fost atât de simplă și frumoasă fără tine, n-aș fi simțit golul ăsta când nu ești aici.

A plâns atunci în brațele mele și mi-a spus că nu știe dacă poate avea curajul să înceapă ceva nou la vârsta noastră.

Familia ei nu a privit cu ochi buni relația noastră. Fiica ei m-a sunat într-o zi:

— Domnule Stan, mama mea are nevoie de liniște și stabilitate. Nu cred că e momentul să se arunce într-o aventură la vârsta asta.

Am simțit cum mă înfurii, dar am încercat să-i explic:

— Doamnă, mama dumneavoastră are dreptul la fericire ca oricine altcineva. Nu suntem niște copii inconștienți.

Irina s-a simțit vinovată mult timp pentru tensiunile din familie. Eu am încercat să fiu răbdător, să-i arăt că iubirea nu are vârstă și că nu trebuie să cerem voie nimănui ca să fim fericiți.

Au urmat luni grele: priviri piezișe la piață („Uite-l pe Doru cu văduva Popescu!”), bârfe printre vecini („Ce-or mai căuta ăștia doi împreună?”), dar și seri lungi în care stăteam împreună pe bancă în parc și vorbeam despre orice: despre copilărie, despre regrete, despre vise neîmplinite.

Într-o zi, Irina mi-a spus:

— Doru, hai să trăim cum vrem noi! Să nu ne mai pese de nimeni!

Așa am făcut. Ne-am mutat împreună într-un apartament micuț cu vedere spre parc. Am început să gătim împreună, să ne certăm pe telecomandă și să râdem ca doi adolescenți.

Prietenii mei au început să mă vadă altfel: „Ești mai tânăr parcă!”, îmi spunea Viorel râzând.

Dar cel mai important era că mă simțeam viu pentru prima dată după mulți ani.

Acum stau pe balcon cu Irina lângă mine și mă gândesc: De ce ne e atât de frică să iubim când suntem bătrâni? De ce credem că fericirea are termen de valabilitate?

Poate că viața începe abia atunci când ai curajul să-ți asumi riscul de a iubi din nou. Voi ce credeți? Ați avea curajul să începeți o poveste nouă după o viață întreagă trăită altfel?