Adevărul din spatele unei alarme false: Povestea mea dintr-un sat românesc

— Unde ești, Rareș? Rareș! — vocea mi se frânge în timp ce alerg printre tufele de liliac din curtea familiei Stoica. Inima îmi bate nebunește, iar palmele îmi transpiră. E ora 18:30, iar părinții lui Rareș ar trebui să ajungă în orice clipă. Nu-l găsesc nicăieri. Mă uit la ceas pentru a zecea oară și simt cum panica mă cuprinde.

— Ce-ai pățit, Ilinca? — mă întreabă vecina, doamna Mureșan, văzându-mă alergând ca o nebună prin curte.

— Nu-l găsesc pe Rareș! Nu știu unde e! — răspund cu voce tremurată.

În câteva minute, vestea se răspândește ca focul prin satul nostru mic din județul Bistrița-Năsăud. Oamenii ies la porți, copiii sunt chemați în case, iar telefoanele sună neîncetat. Într-o oră, poliția locală e deja aici, cu girofarurile aprinse, iar eu stau pe banca din fața casei, cu ochii roșii de plâns și cu mâinile strânse în poală.

— Ilinca, ce s-a întâmplat exact? — mă întreabă polițistul, notând ceva într-un carnețel.

— M-am dus să aduc apă de la fântână. Rareș se juca cu mașinuțele lângă gard. Când m-am întors… nu mai era. Am căutat peste tot… — vocea mi se rupe din nou.

Părinții lui Rareș ajung acasă și mama lui, Anca Stoica, mă privește cu o ură pe care n-am mai văzut-o niciodată. — Cum ai putut să-l pierzi? Aveam încredere în tine! — țipă la mine, iar eu simt cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

Orele trec greu. Satul e în alertă. Oamenii caută prin pădure, pe lângă râu, în șanțuri și fânețe. Unii mă privesc cu milă, alții cu suspiciune. Aud șoapte: „Asta-i fata aia care a pierdut copilul.”

La miezul nopții, Rareș apare la poarta casei vecinului nostru, domnul Bodea. Era ascuns în podul grajdului, speriat că stricase o vază veche și nu voia să fie certat. Când îl văd teafăr, izbucnesc în lacrimi de ușurare și mă prăbușesc pe jos.

Dar liniștea nu revine în sat. A doua zi, la magazinul din centru, aud cum două femei discută:

— Ilinca n-a fost niciodată prea responsabilă… Ce fel de fată lasă copilul singur?

— Poate a făcut-o intenționat. Cine știe ce-i în capul ei?

Merg acasă cu capul plecat. Mama mă așteaptă în prag:

— Ilinca, trebuie să mergem la familia Stoica să ne cerem scuze…

— Dar nu e vina mea! Am fost plecată două minute!

— Nu contează. În satul ăsta contează ce cred oamenii.

Ajungem la familia Stoica. Anca nici nu vrea să mă privească. Tatăl lui Rareș, domnul Stoica, spune sec:

— Nu mai avem nevoie de serviciile tale.

Simt cum mi se rupe sufletul. Aveam nevoie de banii aceia pentru facultate. Dar mai rău decât atât e rușinea care mă urmărește peste tot: la biserică, la magazin, pe uliță.

Prietenii mei mă evită. Chiar și fratele meu mai mic mă întreabă:

— Tu chiar ai vrut să dispară Rareș?

Nu mai dorm nopțile. Mă gândesc mereu la acele minute fatidice și la cum un accident nevinovat a devenit o tragedie pentru mine. M-am întrebat dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă nu m-aș fi dus după apă… dacă l-aș fi luat cu mine…

Într-o zi, primesc un mesaj anonim: „Ai grijă data viitoare când ai grijă de copii.” Mâinile îmi tremură când îl citesc. Cineva chiar crede că am făcut ceva rău.

Mama încearcă să mă liniștească:

— Oamenii uită repede…

Dar nu uită. La două luni după incident, încă simt privirile grele asupra mea. Nu mai primesc nicio ofertă de babysitting. Nici măcar copiii vecinilor nu mai vin la mine să-i ajut la teme.

Într-o seară, îl văd pe Rareș jucându-se pe uliță și mă opresc lângă el.

— Rareș, tu știi că nu am vrut să te pierd, nu?

El mă privește cu ochii mari și spune încet:

— Știu… dar mi-a fost frică să nu mă cerți.

Îl iau în brațe și simt cum o parte din povara mea se ridică. Dar rana rămâne.

M-am gândit mult la ce s-a întâmplat și la cât de repede poate un zvon sau o greșeală să distrugă vieți într-un sat mic unde toți se cunosc între ei. Oare cât valorează adevărul când toți preferă să creadă ce e mai rău? Și cum poți merge mai departe când lumea nu te lasă să uiți?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul… Dar voi încerca să nu las vina altora să-mi definească viața.