Între două lumi: Povestea Mariei din Cernavodă

— Nu te mai minți, Maria! Radu nu e așa cum crezi tu! vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de la ceaiul de tei. Era decembrie, iar afară ningea cu furie peste Cernavodă. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte; nu știam dacă de frig sau de frică.

— Mamă, nu pot să cred așa ceva. Radu nu ar fi făcut niciodată ce spun polițiștii! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Așa a început totul. Într-o noapte, poliția a bătut la ușa noastră și l-a luat pe fratele meu, acuzându-l că ar fi furat din depozitul unde lucra. Tata a rămas mut, cu ochii în pământ, iar mama s-a prăbușit pe scaun, plângând în hohote. Eu am rămas singură să lupt pentru el, pentru adevăr.

În zilele următoare, am alergat pe la avocați, am vorbit cu vecinii, am încercat să găsesc martori. Toți îmi spuneau același lucru: „Maria, lasă-l. Nu te pune cu sistemul. O să-ți distrugi viața.” Dar eu nu puteam să renunț. Radu era tot ce aveam mai scump.

Într-o seară, când mă întorceam de la secția de poliție, l-am întâlnit pe Vlad, un vechi coleg de liceu. M-a privit lung și mi-a spus:

— Maria, ai grijă. Sunt oameni care nu vor să se afle adevărul. Nu te juca cu focul.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Începusem să bănuiesc că cineva din oraș voia să-l scoată țap ispășitor pe Radu. Poate chiar cineva din familia noastră?

În acele săptămâni, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Tata nu mai vorbea cu nimeni, mama mă acuza că îi stric sănătatea cu încăpățânarea mea. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una în care credeam în dreptate și alta în care toți păreau să accepte minciuna ca pe o fatalitate.

În Ajunul Crăciunului, am găsit o scrisoare ascunsă în sertarul lui Radu. Era adresată unei femei pe nume Elena. Am citit-o cu sufletul la gură:

„Elena, nu pot să mai tac. Știu cine fură din depozit, dar dacă spun ceva, mă tem că o să pățesc ceva rău. Te rog, ai grijă de tine și de copil.”

M-am dus la Elena a doua zi. Era o femeie simplă, cu ochii obosiți și mâinile crăpate de muncă.

— Maria, nu știu ce să fac… Știu că Radu e nevinovat, dar mi-e frică. Șeful depozitului mi-a spus să tac dacă țin la copilul meu.

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Cum era posibil ca într-un oraș atât de mic corupția să fie atât de mare? Cum puteau oamenii să tacă atunci când un om nevinovat era distrus?

Am decis să merg mai departe. Am strâns dovezi, am vorbit cu alți angajați ai depozitului, am găsit chiar și camere video care arătau clar cine era adevăratul vinovat: șeful depozitului, domnul Ionescu, un om respectat în comunitate.

Când am dus probele la poliție, am fost întâmpinată cu zâmbete ironice:

— Domnișoară Maria, nu vă jucați cu lucruri pe care nu le înțelegeți. Lumea asta nu e ca în filme.

Dar nu m-am lăsat intimidată. Am apelat la presă; un jurnalist local a scris despre cazul nostru. Oamenii au început să vorbească. Unii mă priveau cu admirație, alții cu ură.

Într-o noapte, cineva mi-a spart geamul de la bucătărie și a lăsat un bilet: „Las-o baltă dacă ții la viața ta.”

Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am ridicat și am mers mai departe. Pentru Radu. Pentru adevăr.

După luni de luptă, adevărul a ieșit la iveală. Domnul Ionescu a fost arestat, iar Radu eliberat. Dar nimic nu mai era ca înainte.

Tata s-a îmbolnăvit de inimă din cauza stresului, mama nu mi-a mai vorbit luni întregi pentru că „am făcut familia de râs”. Radu s-a mutat la București; nu mai suporta privirile oamenilor din oraș.

Eu am rămas singură în casa copilăriei mele, privind pe fereastră cum ninge peste Cernavodă și întrebându-mă dacă a meritat totul.

Poate că uneori curajul te lasă singur. Dar dacă n-aș fi luptat pentru fratele meu, cine ar fi făcut-o?

Oare câți dintre noi alegem tăcerea doar pentru că ne e frică? Sau pentru că ne pasă prea mult de ce spune lumea?