Umbrele din Sufragerie: Povestea Unei Mame Singure

— Nu pot să cred că ai semnat fără să mă consulți! Ți-am spus de atâtea ori că nu trebuie să ai încredere în ea! urlă Ilinca, sora lui Radu, în timp ce eu stăteam cu mâinile tremurânde pe marginea mesei din sufragerie.

Era trecut de ora zece seara. Maria, fetița mea de șase ani, dormea liniștită în camera ei, cu păpușa preferată strânsă la piept. Eu, însă, nu mai știam ce înseamnă liniștea de când Radu plecase. Într-o zi de joi, la fel de banală ca oricare alta, m-a sunat și mi-a spus pe un ton rece:

— Nu mai vin acasă. S-a terminat. Am pe altcineva.

Știam. Simțisem de luni bune că ceva nu e în regulă. Mirosul străin de parfum pe hainele lui, mesajele ascunse, privirile pierdute. Dar când adevărul a venit, tot m-a lovit ca un tren.

A doua zi, Ilinca a apărut la ușa mea cu o listă de acte și pretenții. „Trebuie să semnezi aici, aici și aici. Pentru binele Mariei”, mi-a spus ea cu un zâmbet fals. Am refuzat atunci, dar presiunea a crescut cu fiecare zi.

Mama lui Radu m-a sunat plângând:

— Nu pot să cred că ai distrus familia asta! Ce o să spună lumea? Cum ai putut să-l împingi pe Radu în brațele alteia?

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu? Eu eram vinovată? Eu care am stat nopți întregi să-l aștept acasă, eu care am crescut copilul aproape singură?

În satul nostru mic din Prahova, bârfele au început să curgă mai repede decât apa pe uliță după ploaie. Vecina de peste drum, tanti Viorica, mă privea cu milă când mergeam la magazin:

— Of, dragă, bărbații… Dar și tu… poate trebuia să-l ții mai aproape.

Nu mai suportam privirile lor. M-am închis în casă zile întregi, ieșind doar pentru Maria. Ea era singura mea lumină.

Într-o seară, când credeam că nu mai poate fi mai rău, Radu a venit cu avocata lui. O femeie tânără, cu un zâmbet rece și o mapă groasă:

— Doamna Popescu, pentru binele tuturor, vă rugăm să semnați actele de partaj. Radu vrea să fie corect.

Corect? El voia să-mi ia casa moștenită de la bunica și să o vândă ca să-și cumpere apartament cu noua iubită. Am refuzat. Atunci au început amenințările subtile:

— Dacă nu semnezi, te dăm în judecată pentru custodie. Știi că nu ai serviciu stabil…

Aveau dreptate. După concediul maternal nu m-au mai primit la vechiul loc de muncă. Am încercat să găsesc ceva part-time, dar cine angajează o mamă singură cu un copil mic?

Într-o noapte, după ce am adormit-o pe Maria citindu-i „Capra cu trei iezi”, am izbucnit în plâns în baie. M-am uitat în oglindă la fața mea obosită și mi-am jurat că nu voi ceda.

A doua zi am mers la notarul satului, domnul Dobre. Un om blajin care mă știa de mică.

— Domnișoară Elena, nu semna nimic fără avocat! Știu că e greu… dar trebuie să te gândești la Maria.

Am început să caut ajutor. Am găsit o avocată tânără din Ploiești, Irina Stoica, care m-a ascultat fără să mă judece.

— Elena, ai drepturi! Casa e pe numele tău și al Mariei. Nu pot să te dea afară așa ușor.

Pentru prima dată după mult timp am simțit speranță. Am început să lupt. Am strâns toate actele, am făcut copii după fiecare hârtie veche găsită prin sertare.

Radu a devenit tot mai agresiv la telefon:

— Dacă nu semnezi azi, mâine vin cu executorul!

Ilinca a venit iar la ușă:

— Elena, gândește-te la copil! Ce viitor îi oferi dacă te încăpățânezi?

M-am uitat la ea și i-am spus calm:

— Viitorul Mariei nu stă într-o casă sau într-un cont bancar. Stă în liniștea ei sufletească și în faptul că mama ei nu cedează șantajului.

Au urmat luni de procese, drumuri la tribunalul din Ploiești cu trenul de dimineață, cozi la ghișee și nopți nedormite. Maria mă întreba uneori:

— Mami, tati nu mai vine niciodată acasă?

Îi răspundeam mereu cu lacrimi ascunse:

— Tati are alt drum acum, dar eu sunt aici pentru tine mereu.

Într-o zi am primit hotărârea judecătorească: casa rămânea la noi. Radu avea drept de vizită limitat. Am simțit că am câștigat o bătălie uriașă.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat ușor. Prietenele mele m-au întrebat de multe ori:

— Cum ai rezistat? Cum ai avut curaj să te împotrivești?

Nu știu nici acum dacă a fost curaj sau disperare. Știu doar că nu puteam lăsa ca fiica mea să crească într-o minciună sau într-o casă luată pe nedrept.

Acum serile sunt mai liniștite. Maria doarme liniștită iar eu beau ceaiul privind pe fereastră luminile satului.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste și nu au cui să ceară ajutor? De ce trebuie să fim noi cele care plătesc mereu prețul greșelilor altora?