Casa mea, dar nu și viața mea: Povestea unei mame între două lumi

— Viorica, te rog, nu intra în camera noastră și nu umbla printre lucrurile noastre!

Vocea Anei a răsunat tăios, ca o ușă trântită în miez de noapte. M-am oprit în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. Era camera care fusese a lui Petru din copilărie, camera unde încă mai păstram cutii cu fotografii, hainele mele de iarnă și câteva cărți vechi. Acum era „camera lor”.

— Dar… e casa mea, Ana. Nu pot să-mi iau toate lucrurile și să le arunc pe balcon. Am nevoie de ele.

Ana a oftat, s-a uitat la Petru, care stătea cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna.

— Înțeleg, dar avem nevoie de intimitate. Nu putem trăi ca într-un muzeu al trecutului tău.

M-am retras încet, cu pași mici, ca să nu-i deranjez mai mult. Am simțit cum pereții casei mele se strâng în jurul meu, ca niște brațe reci. De șase luni îi găzduiesc pe Petru și Ana. Au venit într-o seară ploioasă de noiembrie, cu două valize și promisiunea că vor sta doar „până găsesc ceva de închiriat”.

— Mamă, e greu cu chiria în București. O să găsim ceva curând, promitea Petru.

Am acceptat fără să clipesc. Cum să nu-mi ajut copilul? Dar timpul a trecut și fiecare zi a adus cu ea o nouă regulă nescrisă: „Nu intra aici”, „Nu muta asta”, „Nu găti cu mirosuri puternice”, „Nu primi musafiri fără să ne anunți”.

Într-o dimineață, am găsit ușa camerei lor încuiată. Am bătut timid.

— Ana, am nevoie de paltonul meu din dulap.

— Nu acum, Viorica. Suntem ocupați.

Am rămas în hol, privind la tabloul cu mine și soțul meu, Ion, din tinerețe. El nu mai e de mult printre noi. Dacă ar fi fost aici, poate ar fi știut ce să spună. Poate ar fi impus respectul care mie îmi scapă printre degete.

Seara, la cină, tăcerea era apăsătoare. Am încercat să sparg gheața.

— Petru, ai văzut că s-a stricat robinetul la baie? Poate îl repari tu…

Ana a ridicat ochii din telefon:

— Poate chemăm un instalator. Petru e obosit după muncă.

Petru a dat din cap aprobator. M-am simțit inutilă. În casa mea nu mai aveam niciun cuvânt de spus.

Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie un anunț cu apartamente de închiriat. Inima mi-a tresărit de speranță. Dar când am întrebat dacă au sunat la vreunul dintre ele, Ana a răspuns sec:

— Nu ne permitem încă. Și oricum, aici avem tot ce ne trebuie.

Am început să mă simt ca o chiriașă în propria casă. Mergeam pe vârfuri prin sufragerie, evitam să deschid televizorul când Ana lucra de acasă și mă feream să vorbesc prea mult la telefon cu sora mea din Ploiești.

Într-o după-amiază, am găsit-o pe Ana plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o blând.

— Nu mai suport presiunea asta! Simt că nu am niciun loc al meu aici!

Am vrut să-i spun că nici eu nu mai am locul meu. Dar m-am abținut. Am pus mâna pe umărul ei și am tăcut împreună câteva minute.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Petru: cum am muncit două schimburi la fabrică să-i cumpăr primul calculator, cum i-am făcut pachet la facultate și cum am plâns când s-a mutat la București. Acum eram doar „Viorica”, femeia care trebuie să bată la ușă ca să-și ia paltonul.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc deschis cu Petru.

— Mamă, nu vreau să te superi… dar Ana are nevoie de spațiu. Și eu la fel. E greu pentru toți.

— Știu că e greu… dar simt că nu mai am loc aici. Casa asta e plină de amintiri cu tine copil… și acum parcă nu mai am voie nici să respir fără aprobare.

Petru s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— O să găsim o soluție… promit.

Dar zilele au trecut la fel: tăceri lungi, uși încuiate, priviri piezișe la masă. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Cum e cu tinerii în casă?

Le mințeam:

— E bine… mă bucur că nu sunt singură.

Dar singurătatea era mai grea ca niciodată. M-am trezit într-o dimineață plângând în fața oglinzii: cine sunt eu acum? O mamă care deranjează? O femeie care nu mai are voie să-și atingă propriile lucruri?

Într-o duminică, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Viorica… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu știu cum să mă port… mi-e greu și mie.

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. Poate că niciuna dintre noi nu știe cum să trăiască între două lumi: lumea veche a mamei care dă totul și lumea nouă a tinerei care vrea independență.

Acum stau pe balconul meu micuț și privesc blocurile gri din cartierul Titan. Mă întreb: oare câte mame trăiesc drama asta? Oare când devine casa ta doar o adresă și nu mai e acasă? Și cât poți sacrifica din tine fără să te pierzi cu totul?