Iertarea care doare: Povestea unui tată din Bacău

— Nu! Nu, nu se poate! Ana, răspunde-mi! — vocea soției mele, Irina, răsuna disperată în holul spitalului din Bacău. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Eu stăteam încremenit pe scaunul de plastic, cu privirea pierdută în podeaua murdară. Parcă totul se petrecea în reluare, ca într-un vis urât din care nu mă puteam trezi.

Cu doar câteva ore înainte, Ana, fetița noastră de zece ani, plecase la repetițiile pentru serbarea școlii. Îi promisesem că voi veni să o iau la ora șapte, dar am întârziat din cauza unei ședințe interminabile la serviciu. Irina mă sunase de trei ori să mă grăbesc. „Nu uita de Ana!”, îmi spusese ultima dată. Dar am ajuns prea târziu. Când am ajuns la școală, am găsit doar o ambulanță și o mulțime de oameni adunați în jurul unui corp mic, acoperit cu o pătură albastră.

— Domnule Popescu? — m-a întrebat un polițist tânăr, cu privirea coborâtă. — Îmi pare rău… A fost un accident. O mașină a lovit-o pe trecerea de pietoni. Șoferul… a rămas la fața locului.

Nu-mi amintesc ce am răspuns. Nu-mi amintesc cum am ajuns la spital sau cum am țipat la medici să facă ceva. Tot ce știu e că, în acea noapte, lumea mea s-a prăbușit.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Casa noastră era plină de rude și vecini care încercau să ne consoleze, dar niciun cuvânt nu putea umple golul lăsat de Ana. Irina nu mai vorbea cu mine; mă privea ca și cum eu aș fi fost vinovatul. Poate chiar eram. Dacă nu întârziasem… dacă aș fi fost acolo…

Într-o dimineață, la două săptămâni după înmormântare, am primit o scrisoare. Era de la șoferul care o lovise pe Ana — un băiat de 19 ani, Mihai Ionescu. Scrisul tremurat trăda frica și regretul: „Domnule Popescu, nu există cuvinte care să poată repara ceea ce am făcut. Nu pot dormi noaptea gândindu-mă la Ana și la familia dumneavoastră. Vreau doar să știți că îmi pare rău din tot sufletul.”

Am strâns scrisoarea în pumni și am izbucnit în plâns. Irina a găsit hârtia mototolită pe masă și a citit-o fără să spună nimic. În acea seară, am avut prima ceartă adevărată după tragedie.

— Cum poți să citești așa ceva? Cum poți să-l asculți? — mi-a strigat ea printre lacrimi.
— Irina, nu știu… Dar simt că dacă nu încerc să-l înțeleg, o să mă pierd cu totul.
— Nu merită iertare! Ne-a distrus viața!

Am dormit separat în acea noapte. M-am gândit la Mihai — era doar un copil, ca și Ana. Poliția spusese că nu era băut, nu era drogat; pur și simplu nu a văzut-o din cauza ploii și a unei mașini parcate neregulamentar lângă trecere.

În zilele următoare, am început să mă întâlnesc cu un preot din cartier. Nu eram un om religios, dar simțeam că mă sufoc sub povara urii și vinovăției.

— Iertarea nu înseamnă să uiți sau să scuzi — mi-a spus părintele Andrei într-o seară rece de martie. — Înseamnă să-ți dai voie să trăiești din nou.

Am decis să-l întâlnesc pe Mihai. Ne-am văzut într-o cafenea mică din centru. Era palid, cu ochii umflați de nesomn.

— Domnule Popescu… — vocea îi tremura — Nu pot schimba nimic din ce s-a întâmplat…
— Nici eu nu pot — i-am răspuns încet. — Dar vreau să știi că te iert.

A izbucnit în plâns și mi-a spus că vrea să facă voluntariat la spitalul de copii din oraș, ca să ajute alți copii și familii care trec prin suferință.

Când i-am povestit Irinei despre întâlnire, a plecat din cameră fără să spună nimic. Timp de luni întregi nu mi-a vorbit decât strictul necesar. Mama mea m-a certat că „m-am făcut de râs” în fața satului; fratele meu mi-a spus că „nu ești bărbat dacă ierți așa ceva”.

Dar eu simțeam că altfel mă pierd cu totul. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți îndoliați; acolo am întâlnit oameni ca mine, sfâșiați între furie și dorința de pace.

Viața noastră nu s-a întors niciodată la normal. Irina și cu mine suntem încă doi străini sub același acoperiș; uneori mă întreb dacă ne vom regăsi vreodată sau dacă fiecare dintre noi va rămâne blocat în propria durere.

Au trecut doi ani de atunci. În fiecare zi mă gândesc la Ana — la râsul ei cristalin, la felul în care își strângea ghiozdanul la piept când era emoționată sau la cum îmi spunea „tati” când voia ceva imposibil.

Uneori mă întreb: oare iertarea m-a făcut mai slab sau mai puternic? Oare ceilalți ar fi procedat la fel? Poate că nu există răspunsuri simple când vine vorba despre pierdere și iertare… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?