Între Neîncredere și Speranță: Povestea Unei Familii Românești

— Nu ți-am spus eu, Irina, că Radu nu e în stare să țină o familie? Ai văzut și tu, iar ați rămas fără bani înainte de salariu! Glasul mamei răsuna tăios în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragazul vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se ducea instinctiv spre Vlad, băiatul nostru de șapte ani, care se juca liniștit cu niște cuburi colorate pe covorul tocit.

— Mamă, nu e chiar așa… Radu muncește din greu. Știi că nu e ușor să găsești ceva mai bun aici, la noi în oraș. Și… Vlad are nevoie de noi amândoi, mai mult ca oricând.

Mama a oftat adânc și s-a așezat greoi pe scaun. — Nu vreau să văd cum te chinui. Nu vreau să-l văd pe Vlad crescând fără ce-i trebuie. Poate dacă ai fi ales altfel…

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc. De câte ori nu mi-a spus că puteam avea alt destin? Că dacă nu mă măritam cu Radu, băiatul acela simplu din cartier, poate viața mea ar fi fost mai ușoară? Dar nimeni nu știa cât de mult îl iubeam pe Radu și cât de mult se zbătea el pentru noi.

În seara aceea, când mama a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. Radu a venit târziu, obosit, cu palmele crăpate de la muncă. — Iar ai plâns? a întrebat el încet, ștergându-mi o lacrimă de pe obraz. Am dat din cap și l-am strâns tare în brațe.

— O să fie bine, Irina. O să găsesc ceva mai bun. Poate la fabrica din orașul vecin. Sau poate reușim să vindem câteva din lucrurile vechi ale tatei. Nu vreau să te văd așa.

— Nu tu ești problema, Radu. E mama… Nu poate să accepte că am ales alt drum decât cel pe care l-a visat ea pentru mine.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit cu febră mare. Am fugit cu el la spitalul din oraș, unde am stat ore întregi pe holuri reci, printre alți părinți disperați. Medicul ne-a spus că e doar o viroză, dar privirea lui s-a oprit o clipă mai mult asupra fiului meu: — Știți, ar trebui să-l duceți la un specialist la București pentru evaluare. Copiii ca el au nevoie de terapie constantă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Terapie? La București? Cu ce bani? Salariul meu de vânzătoare abia ajungea pentru facturi și mâncare. Radu lucra cu ziua pe unde apuca. Mama ne ajuta uneori cu câte o pungă de cartofi sau niște conserve făcute de ea în toamnă.

În acea seară, am stat cu Radu la masa din bucătărie și am făcut calcule pe hârtie: cât costă drumul, cât costă consultația, cât ne-ar rămâne pentru restul lunii. — Poate ar trebui să cerem ajutorul mamei tale… a spus Radu încet.

— Nici gând! Nu vreau să-i dau satisfacția asta! Am ridicat vocea fără să vreau, iar Vlad s-a speriat și a început să plângă. L-am luat în brațe și i-am șoptit: — Mami e aici, totul va fi bine…

În zilele următoare, am început să caut soluții. Am pus un anunț pe Facebook că vând hainele vechi ale lui Vlad și câteva jucării. O vecină mi-a adus niște borcane cu dulceață să le vând la piață. Radu a găsit de lucru la o construcție în satul vecin și venea acasă doar în weekenduri.

Mama venea tot mai rar. Când apărea, aducea mereu același discurs: — Nu poți continua așa! Vlad are nevoie de mai mult! De ce nu-l lași pe Radu și nu vii acasă la mine?

— Pentru că îl iubesc! Pentru că suntem o familie! am izbucnit într-o zi, cu lacrimi în ochi. — Și pentru că Vlad are nevoie de ambii părinți!

Într-o sâmbătă dimineață, când Radu era acasă și Vlad se juca în curte, mama a venit pe neașteptate. S-a uitat lung la noi doi și apoi s-a apropiat de nepotul ei. — Vlad, vrei să vii la bunica azi?

Vlad s-a uitat la mine nesigur. — Pot să iau cuburile?

— Sigur că poți, i-am spus zâmbind forțat.

Cât timp Vlad a fost plecat cu mama, eu și Radu am stat în liniște la masă. — Crezi că va înțelege vreodată? l-am întrebat.

— Poate… Dar nu pentru ea trăim noi. Trăim pentru noi și pentru Vlad.

După câteva luni de sacrificii și muncă grea, am reușit să strângem banii pentru prima consultație la București. Am plecat cu trenul într-o dimineață friguroasă de martie, cu inima cât un purice. La spital am întâlnit alți părinți ca noi: obosiți, dar plini de speranță.

Medicul ne-a spus că Vlad are nevoie de terapie ocupațională și logopedie. Ne-a explicat ce putem face acasă și ne-a dat o listă lungă de exerciții. Am simțit pentru prima dată că nu suntem singuri.

Când ne-am întors acasă, mama ne aștepta în prag. Nu a spus nimic când i-am povestit ce a zis doctorul. A doua zi însă, a venit cu o sacoșă plină de fructe și câteva bancnote mototolite: — Pentru Vlad… Să nu-i lipsească nimic.

Am plâns atunci ca niciodată până atunci. Poate că nu va accepta niciodată complet alegerile mele, dar știam că undeva, în sufletul ei, îi pasă.

Anii au trecut greu dar frumos. Vlad merge acum la școală specială și face progrese mici dar sigure. Eu și Radu suntem încă împreună – uneori obosiți, alteori triști sau furioși pe lume – dar mereu uniți.

Mă întreb adesea: oare câte familii ca a noastră există în România? Câți părinți se luptă cu prejudecățile celor dragi și cu lipsurile zilnice? Și dacă dragostea e tot ce ne-a rămas, oare nu e ea cea mai mare putere dintre toate?