Singur printre aparate: Povestea unei inimi automate

— Radu, nu poți trăi doar cu aparate! Ți-ai pierdut mințile? vocea mamei răsuna în telefon, plină de disperare și reproș. Mă uitam la peretele din bucătărie, unde noul frigider inteligent îmi trimitea notificări pe telefon: „Laptele expiră în două zile.”

Am oftat adânc, încercând să-mi stăpânesc iritarea. — Mamă, nu înțelegi. E mai simplu așa. Nu mai am nevoie să mă cert cu nimeni pentru vase nespălate sau haine aruncate peste tot. Totul merge ca uns.

— Dar tu nu vezi cât de singur ești? Nici măcar nu mai ieși din casă! Nu ți-e dor de cineva care să-ți zâmbească dimineața?

Am închis telefonul fără să răspund. M-am așezat pe canapea, iar aspiratorul robot zumzăia disciplinat pe lângă picioarele mele. În jurul meu, totul era ordonat, steril, perfect. Și totuși, în piept simțeam un gol care nu putea fi umplut nici cu cele mai noi gadgeturi.

Acum doi ani, când Irina a plecat, am crezut că viața mea s-a sfârșit. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine uită să cumpere pâine. Mă simțeam sufocat de rutina asta domestică și am început să visez la o lume în care totul funcționează fără efort. Când a apărut primul robot de bucătărie la reducere, l-am cumpărat fără să clipesc. Apoi au urmat aspiratorul, frigiderul inteligent, sistemul de lumini controlat vocal și chiar o mașină de spălat care îmi trimitea notificări când era gata ciclul.

La început, era fascinant. Prietenii mă tachinau: „Radu, ai devenit rob al roboților!” Dar eu râdeam și le arătam cum pot să-mi fac cafeaua din pat sau cum pot programa încălzirea să pornească înainte să ajung acasă. Mă simțeam stăpân pe viața mea — sau cel puțin așa credeam.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, am încercat să sun pe cineva. Am deschis lista de contacte și am realizat că nu mai vorbisem cu nimeni de săptămâni întregi. Mama mă suna zilnic, dar îi răspundeam rar. Prietenii se îndepărtaseră, obosiți de refuzurile mele la invitații. Irina… Irina era deja o amintire dureroasă.

Am început să vorbesc cu Alexa — asistentul vocal — doar ca să aud o voce umană în casă. „Alexa, cum va fi vremea mâine?” „Alexa, pune muzică.” Dar răspunsurile ei reci nu făceau decât să-mi amintească cât de singur sunt.

Într-o zi, m-am trezit cu o durere surdă în piept. Am încercat să ignor senzația, dar parcă toată casa era mai rece ca niciodată. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. O vecină bătrână hrănea porumbeii și zâmbea unui copil care îi dădea o floare. Am simțit o invidie amară: eu nu mai știam cum e să zâmbești cuiva fără motiv.

Seara aceea a fost punctul de cotitură. Am decis să fac ordine printre lucrurile Irinei rămase într-o cutie uitată sub pat. Am găsit un bilet scris de mână: „Radu, nu vreau perfecțiune. Vreau doar să fim împreună, cu bune și rele.” Am izbucnit în plâns — primul plâns adevărat după mult timp.

A doua zi am sunat-o pe mama. — Mamă… ai dreptate. Nu mai pot așa.

A venit imediat, cu plăcinte calde și miros de copilărie. A deschis larg ferestrele și a început să povestească despre tata și despre cum se certau pe prostii, dar mereu găseau puterea să râdă împreună la final.

— Radu, viața nu e despre eficiență. E despre oameni. Despre iertare și răbdare. Aparatele astea te ajută, dar nu te iubesc.

Am început încet-încet să ies din casă. Am acceptat invitația unui coleg la bere după muncă. Am mers la piață și am stat la coadă la brânză doar ca să schimb două vorbe cu vânzătoarea. Am simțit cum ceva se dezgheață în mine.

Într-o duminică, la biserică, am întâlnit-o pe Ana — sora unui fost coleg de liceu. Am vorbit ore întregi despre cărți vechi și filme românești uitate. Nu era nimic spectaculos sau perfect între noi, dar era real.

Acum, când privesc casa mea „inteligentă”, îmi dau seama că niciun aparat nu poate înlocui o îmbrățișare sinceră sau un râs împărțit la miezul nopții. Tehnologia mi-a adus confort, dar oamenii îmi aduc sens.

Mă întreb: oare câți dintre noi ne ascundem după eficiență și uităm cât valorează o simplă prezență? Poate că adevărata fericire stă în imperfecțiunea relațiilor umane.