Promisiunea lui Vlad: O poveste despre dorința de a aparține

— Te rog, nu mă lăsați aici! Promit că o să fiu cuminte!
Vocea mea răsuna slabă în holul rece al centrului de plasament din Bacău. Aveam șapte ani, iar tot ce știam despre lume se prăbușise în câteva ore. Mâna Anei, surioara mea mai mică, tremura în palma mea. Doamna asistentă socială, doamna Rusu, încerca să ne liniștească, dar ochii ei trădau oboseala și neputința.
— Vlad, Ana, trebuie să aveți încredere. O să fie bine.
Dar cum să fie bine când mama dispăruse de acasă de două zile, iar tata era la muncă în Italia și nu mai răspundea la telefon? Într-o clipă, am fost despărțiți: Ana a fost dusă la o familie din satul vecin, iar eu am rămas singur într-o cameră cu paturi suprapuse și pereți vopsiți cu fluturi colorați.
În fiecare seară, mă rugam să vină cineva să mă ia acasă. Să mă întrebe ce-mi place la micul dejun sau dacă vreau să mă joc cu mingea în curte. Dar zilele treceau la fel: dimineața lapte cu griș, la prânz ciorbă de legume, după-amiaza teme și desen animat pe un televizor mic.
Cel mai greu era când veneau părinții adoptivi să „viziteze” copiii. Îi vedeam cum intrau cu flori sau jucării, cum se uitau la noi ca la niște cățeluși într-un adăpost. Îmi țineam respirația de fiecare dată când cineva se oprea în fața mea. Dar niciodată nu rămâneau prea mult.
Într-o zi, doamna Rusu a venit cu o scrisoare de la Ana. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde:
„Vlad, mi-e dor de tine. Doamna Maria e bună cu mine, dar nu e ca mama. Să nu uiți să fii cuminte! Poate ne ia cineva împreună.”
Am plâns toată noaptea. Mi-am promis că dacă vine cineva să mă întrebe ce vreau, o să spun doar atât: „Vreau să fiu cu Ana.”
Au trecut luni. Într-o zi de aprilie, când pomii erau plini de flori albe, a venit o familie nouă: domnul Ilie și doamna Camelia. El avea ochi blânzi și părul grizonat; ea zâmbea larg, dar părea neliniștită. M-au întrebat ce-mi place să fac, dacă am prieteni și dacă mi-e dor de cineva. Am înghițit în sec și am spus:
— Mi-e dor de Ana. E surioara mea. Pot să merg la ea?
S-au uitat unul la altul. Doamna Camelia a oftat:
— Vlad, nu știm dacă putem adopta doi copii… E greu… Dar promitem că ne vom interesa.
Am simțit cum speranța se stinge încet în mine. În acea noapte am scris o scrisoare pe care am lăsat-o pe noptieră: „Promit să fiu bun. Să nu fac probleme. Vreau doar o familie.”
A doua zi dimineață, domnul Ilie a venit la mine în curte:
— Vlad, vrei să vii cu noi la o plimbare?
Am mers la cofetărie și mi-au cumpărat o prăjitură cu ciocolată. M-au întrebat despre Ana și despre părinții mei. Le-am povestit cum mama ne citea povești seara și cum tata ne ducea la pescuit pe Siret. Doamna Camelia a început să plângă încet.
— Vlad, tu chiar vrei să fii parte din familia noastră?
— Da… dar numai dacă pot fi cu Ana…
Au urmat săptămâni de discuții cu asistenții sociali, vizite la familia Anei, telefoane și hârtii peste hârtii. Într-o zi ploioasă de iunie, am fost chemat în biroul directoarei centrului:
— Vlad, ai vrea să mergi într-o vizită la familia Ilie? Și Ana va fi acolo!
Când am văzut-o pe Ana alergând spre mine în curtea casei lor din suburbia Bacăului, am simțit că inima îmi sare din piept. Ne-am îmbrățișat strâns, fără cuvinte. Doamna Camelia ne-a privit emoționată:
— Dacă voi vreți… noi vrem să fim părinții voștri. Dar trebuie să promiteți că veți avea grijă unul de altul și că veți fi sinceri cu noi.
Am dat din cap amândoi și am izbucnit în lacrimi. Pentru prima dată după multe luni, am simțit că aparțin undeva.
Dar nu totul a fost ușor după aceea. În primele luni în noua familie, aveam coșmaruri noaptea și mă temeam că într-o zi vor decide că nu mai vor doi copii gălăgioși prin casă. La masă eram tăcuți; Ana plângea uneori fără motiv; eu mă ascundeam sub pat când auzeam certuri între părinți.
Într-o seară, după ce domnul Ilie a ridicat vocea pentru că vărsasem laptele pe masă, m-am dus la el tremurând:
— Nu mă dați înapoi! Promit că nu mai fac!
El s-a aplecat lângă mine și m-a luat în brațe:
— Vlad, aici ești acasă acum. Toți greșim uneori.
Am început încet-încet să cred că poate merităm iubire chiar dacă nu suntem perfecți.
Astăzi am zece ani și încă mă gândesc la acea promisiune scrisă pe hârtie: „Promit să fiu bun.” Dar oare copiii ca mine trebuie mereu să promită că vor fi cuminți ca să fie iubiți? Sau merităm o familie doar pentru că existăm?
Ce credeți voi? E corect ca un copil să simtă mereu că trebuie să demonstreze ceva pentru a fi acceptat?