Moștenirea care ne-a despărțit: Povestea unei familii românești
— Nu pot să cred, Maria! Cum să-i dai lui Radu casa și terenul, iar lui Mihai doar apartamentul din oraș?
Vocea soțului meu, Mihai, răsuna în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate strânse în poală, simțind cum aerul devine tot mai greu. Mama lui, doamna Maria, își ținea mâinile împreunate pe masă și privea în gol, evitând privirea fiului ei.
— Mihai, tu ai deja serviciu bun la București. Radu a rămas aici, lângă mine, m-a ajutat cu gospodăria… Nu e vorba de dragoste, e vorba de recunoștință, a spus ea încet.
Radu, fratele mai mic al lui Mihai, stătea cu capul plecat, dar nu părea deloc surprins. Eu simțeam cum mi se strânge inima. Știam că Mihai muncise din greu să ajungă unde e, dar și că mereu fusese copilul care nu cerea nimic. Radu fusese mereu preferatul mamei, iar acum totul se confirma.
După acea seară, Mihai a devenit alt om. Mergea la serviciu ca un robot și nu mai vorbea cu nimeni din familie. Eu încercam să-l încurajez:
— Poate că nu contează ce ai primit. Important e că avem unul pe altul și o viață bună în București.
Dar el mă privea cu ochii goi:
— Nu e vorba de bani sau case, Ana. E vorba că nu contez pentru mama mea.
Într-o duminică, la două săptămâni după anunțul moștenirii, am primit un telefon de la Maria. Vocea ei era stinsă:
— Ana, vino te rog până la mine. Trebuie să vorbim.
Am mers singură la ea. M-a întâmpinat în prag cu ochii roșii de plâns.
— Știu că Mihai e supărat pe mine. Dar nu pot schimba nimic acum. Radu are nevoie de siguranță aici. Mihai… el are lumea la picioare.
— Dar nu vedeți că îl doare? Am întrebat-o eu, cu voce tremurată. Nu e vorba de avere. E vorba că simte că nu-l iubiți la fel.
Maria a oftat adânc:
— Poate am greșit. Dar fiecare mamă își cunoaște copiii. Mihai n-a avut niciodată nevoie de mine.
M-am întors acasă mai confuză ca niciodată. Seara i-am povestit lui Mihai discuția. A ascultat în tăcere, apoi a izbucnit:
— De ce trebuie să demonstrez mereu că pot singur? De ce nu pot fi și eu copilul care primește fără să ceară?
În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Mihai nu mai răspundea la telefon când îl suna mama lui. Radu mi-a scris un mesaj:
„Ana, nu vreau să ne certăm din cauza asta. Nu eu am cerut nimic.”
I-am arătat mesajul lui Mihai. A oftat:
— Radu nu are nicio vină. Dar nu pot să trec peste asta.
Am început să mă simt prinsă la mijloc între doi frați care nu-și mai vorbeau și o mamă care încerca să repare ce stricase fără să știe cum. Prietenii noștri ne întrebau de ce nu mai mergem acasă la părinți de sărbători. Eu inventam scuze, dar adevărul era că Mihai nu voia să-și vadă familia.
Într-o seară ploioasă de toamnă, Mihai s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a spus cu voce stinsă:
— Ana, cred că trebuie să mergem la mama și să discutăm toți trei. Nu vreau să trăiesc cu ura asta în suflet.
Am mers împreună la casa părintească. Maria și Radu ne-au primit cu emoție. Discuția a fost lungă și dureroasă. Mihai și-a spus oful:
— Nu vreau averea ta, mamă! Vreau doar să știu că mă iubești la fel ca pe Radu.
Maria a izbucnit în plâns:
— V-am iubit pe amândoi! Dar poate n-am știut să arăt asta…
Radu s-a ridicat și a spus:
— Dacă vrei, împărțim totul egal! Nu vreau nimic ce te-ar face nefericit.
A fost pentru prima dată când am simțit că familia noastră are o șansă să se vindece. Dar rănile rămân adânci.
Acum mă uit la Mihai și mă întreb: oare moștenirea chiar contează sau doar dragostea pe care o simțim (sau nu) din partea celor dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi gestionat această nedreptate fără să distrugeți familia?