Între două lumi: Când familia devine povară

— Nu, mamă. Nu pot. Nu vreau.

Am spus-o pe un ton sec, aproape străin, și am închis telefonul înainte să-mi aud propria respirație tremurândă. Niciodată nu mai făcusem asta. Niciodată nu-i refuzasem mamei o rugăminte, oricât de absurdă sau incomodă mi s-ar fi părut. Dar azi… azi nu mai puteam. Azi simțeam că mă sufoc.

Era o zi de sâmbătă, cu soarele arzând printre blocurile cenușii din București. Mă trezisem târziu, cu gândul la cafeaua amară și liniștea apartamentului meu mic, dar al meu. De când m-am mutat la oraș, fiecare weekend era o sărbătoare a libertății: nimeni nu mă întreba unde mă duc, nimeni nu mă certa că nu-mi fac patul sau că nu ajut la prășit grădina. Aici, printre tramvaie și claxoane, eram eu însămi: Irina, nu „fata lu’ Vasile și a Mariei din sat”.

Telefonul a sunat pe la prânz. Mama. Am răspuns cu inima strânsă, știind deja ce urmează.

— Irina, să nu uiți că mâine vin unchiu’ Gică și mătușa Lenuța la noi. Să vii acasă diseară, să ne ajuți cu masa și cu curățenia. Știi că se supără dacă nu te văd.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată când veneau rudele, trebuia să joc rolul fetei cuminți: să zâmbesc fals, să ascult povești despre vaci și recolte, să răspund la întrebări despre când mă mărit sau dacă am de gând să mă întorc la sat. De fiecare dată plecam cu sufletul gol și cu promisiunea că data viitoare voi spune „nu”.

— Mamă, nu pot. Am treabă. — am încercat să scap politicos.

— Ce treabă? Iar te-ai apucat de prostiile alea cu scrisul? Lasă-le, fată! Familia e mai importantă! Nu poți lipsi iar! Ce-or să zică oamenii?

Aici am simțit că explodez. Mereu „ce-or să zică oamenii?”. Mereu imaginea familiei înaintea propriei mele fericiri. M-am văzut din nou copil, plângând în grădină pentru că voiam să citesc și nu aveam voie până nu terminam de smuls buruieni. M-am văzut adolescentă, ascunzându-mi caietele cu poezii sub pernă ca să nu fiu certată că „îmi pierd vremea”.

— Mamă, nu vin! — am spus apăsat. — Nu vreau să vin! M-am săturat!

Am închis telefonul și am rămas nemișcată, cu mâna tremurând pe ecran. În apartamentul meu mic era liniște, dar în capul meu era furtună. Vinovăția m-a lovit ca un val rece: ce fel de fiică sunt? Cum am putut să-i vorbesc așa mamei? Dar apoi am simțit și o ușurare ciudată: pentru prima dată am spus ce simt.

Seara a trecut greu. Am încercat să citesc, dar cuvintele dansau pe pagină fără sens. Am încercat să scriu, dar mâinile refuzau să asculte. Am ieșit pe balcon și am privit orașul: luminițe împrăștiate, oameni grăbiți, nimeni nu știa cine sunt eu sau ce povară port pe umeri.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la sora mea mai mică, Alina:

„Mama plânge. Zice că ai devenit egoistă de când stai la oraș.”

Am vrut să-i răspund că nu e adevărat, că doar încerc să trăiesc altfel decât au trăit ei. Dar ce rost avea? Pentru ei eram deja „fata care s-a schimbat”, „fata care și-a uitat rădăcinile”.

La prânz m-a sunat tata. Vocea lui era blândă, dar obosită:

— Irina, mamă… știu că-ți place acolo la oraș. Știu că nu-ți place la țară. Dar noi tot ai noștri suntem. Nu ne uita.

Mi-au dat lacrimile. Nu-i uitasem niciodată. Doar că nu mai voiam să trăiesc viața pe care o voiau ei pentru mine.

După-amiază am ieșit la plimbare prin Herăstrău. Am privit copiii alergând printre copaci, bătrânii jucând șah pe bănci, tinerii râzând la terase. M-am întrebat dacă toți oamenii poartă în ei o astfel de ruptură între cine sunt și cine ar trebui să fie pentru ceilalți.

Seara târziu am primit un alt mesaj de la Alina:

„Au plecat rudele. Mama încă e supărată.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână, fără să știu ce să răspund. Apoi am scris doar atât:

„Și eu sunt supărată.”

Nu știu dacă va înțelege vreodată ce simt. Poate nici eu nu înțeleg pe deplin. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți.

Poate că egoismul nu e mereu ceva rău. Poate că uneori trebuie să spui „nu” ca să poți spune „da” propriei tale vieți.

M-am întrebat toată noaptea: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar de frica de a nu-i răni? Oare cât timp ne putem minți singuri până când ne pierdem cu totul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E greșit să-ți alegi propria fericire înaintea dorințelor familiei?