Între două mame: Povara alegerii

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Cum să-ți lași mama pentru… pentru ea? Vocea mamei mele, Maria, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de supă și mirosul de cafea arsă. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de furie și dezamăgire. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Mama, nu e vorba că te las pe tine… Dar soacra mea e singură, nu are pe nimeni. E bolnavă, nu se poate ridica din pat. Ce vrei să fac? Să o las să moară?

— Dar eu? Eu nu contez? Eu care te-am crescut singură, care am tras pentru tine? Acum, când am nevoie de tine, tu te duci la ea! La soacra ta!

M-am uitat la ea și am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Avea dreptate. Era bătrână, obosită, și eu eram tot ce avea. Dar și soacra mea, Elena, era tot ce avea soțul meu, Vlad. Și el era plecat în Germania la muncă, încercând să ne țină pe linia de plutire.

Mi-am amintit prima dată când am intrat în casa Elenei. Era o femeie severă, cu privirea tăioasă și vorbele rare. Nu m-a plăcut niciodată prea mult, dar după ce a făcut atac cerebral și a rămas paralizată pe jumătate, nu mai avea pe nimeni. Fetele ei erau plecate în Italia, iar Vlad era singurul băiat. Și eu, nora cea „străină”, eram singura care putea să-i schimbe pampersul, să-i dea să mănânce, să-i citească din Biblie.

În fiecare zi făceam naveta între casa mamei mele și apartamentul Elenei. Mă simțeam ca o frunză bătută de vânt: dimineața îi făceam mamei ceaiul și îi puneam pastilele pe masă, la prânz alergam la Elena să-i schimb perfuzia și să-i încălzesc supa. Seara mă întorceam acasă și plângeam în baie, ca să nu mă vadă fiica mea, Ana.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii mari:
— Mami, tu pe cine iubești mai mult? Pe bunica sau pe bunica Elena?
Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic unui copil de opt ani că iubirea nu se măsoară în orele petrecute lângă un pat de bolnav?

Într-o seară, mama m-a așteptat cu masa pusă. Nu mai făcuse asta de ani buni.
— Hai să stăm puțin de vorbă, Irina. Am obosit să ne certăm.
M-am așezat stingheră la masă.
— Uite… știu că nu-ți e ușor. Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu mă uiți. Să nu ajung și eu ca Elena, singură și neputincioasă.
Mi-au dat lacrimile.
— N-o să te uit niciodată, mamă. Dar nici pe Elena nu pot s-o las…

S-a lăsat o tăcere grea între noi. Am simțit cum se rupe ceva în mine: o parte voia să fugă la mama și s-o țină strâns în brațe; alta voia să meargă la Elena și s-o spele pe față cu apă caldă.

În zilele următoare, am încercat să le împac pe amândouă. Am rugat-o pe vecina mamei să vină la ea câteva ore pe zi. Am vorbit cu Vlad să trimită bani pentru o îngrijitoare la Elena. Dar niciuna dintre ele nu era mulțumită.

— Nu vreau străini în casă! a țipat mama.
— Numai tu știi cum îmi place supa! s-a plâns Elena.

Într-o dimineață, când am ajuns la Elena, am găsit-o plângând.
— Irina… dacă n-ai fi tu… cred că aș muri de dor și de rușine.
M-a luat de mână cu forța ei slabă și am simțit pentru prima dată că mă accepta cu adevărat.

Seara aceea am petrecut-o cu mama. I-am făcut ceaiul preferat și am stat lângă ea până a adormit. I-am mângâiat părul alb și mi-am promis că n-o voi lăsa niciodată singură.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o zi, Ana a venit acasă cu o notiță de la școală: „Mama Anei nu vine niciodată la serbări.” Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea tuturor așteptărilor: ale mamei mele, ale Elenei, ale Anei… ale mele.

Într-o noapte târzie, i-am scris lui Vlad:
„Nu mai pot. Simt că mă pierd între două lumi care mă trag fiecare în altă parte.”
El mi-a răspuns simplu:
„Fără tine s-ar prăbuși totul aici.”

M-am întrebat atunci: cine are grijă de mine?

Într-o duminică dimineață, am decis să le aduc pe toate trei la aceeași masă: mama mea, Elena și Ana. Am gătit ciorbă de perișoare și am pus masa cu fața de masă brodată de bunica.
La început au fost tăceri apăsătoare. Apoi Ana a început să povestească despre școală, iar mama și Elena au zâmbit pentru prima dată una alteia.

Poate că nu voi reuși niciodată să le împac complet. Poate că voi trage mereu între două lumi. Dar într-o clipă scurtă, la acea masă rotundă din bucătăria micuță, am simțit că nu sunt singură.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare vom reuși vreodată să fim destule pentru toți cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine?