Când mama lui Radu a devenit musafirul nostru nepoftit: Povestea unei familii încercate

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Radu stătea în hol, ud leoarcă, cu mama lui, doamna Elena, în spate, ținând strâns de o valiză veche. Ploua torențial afară, iar picăturile îi curgeau pe frunte ca niște lacrimi ascunse.

— Ce voiai să fac? S-o las pe drumuri? a răspuns el, evitându-mi privirea. Mama n-are unde să se ducă acum. E bolnavă și singură.

M-am uitat la Elena. Ochii ei căprui, obosiți, nu cereau milă, dar nici nu ascundeau o urmă de reproș. Am simțit un nod în gât. Știam că nu pot spune „nu”, dar nici nu eram pregătită pentru ce urma.

Până atunci, mama mea, Mariana, venea des la noi. Mă ajuta cu fetița noastră, Ilinca, gătea și aducea liniște în casă. Relația cu Radu era tensionată uneori din cauza vizitelor ei, dar găseam mereu un compromis. Acum însă, totul părea să se destrame.

Primele zile cu Elena au fost ca mersul pe sârmă. Încercam să fiu amabilă, să nu arăt cât de mult mă deranja prezența ei constantă. Dar fiecare gest al ei părea să-mi invadeze spațiul: muta lucruri prin bucătărie, comenta despre cum îmi cresc copilul sau despre cât de mult stau pe telefon.

— Pe vremea mea, mamele nu aveau timp de stat pe Facebook, mi-a spus într-o dimineață, când încercam să răspund la un e-mail de serviciu.

Am zâmbit forțat și am continuat să tastez. În acea clipă am simțit cum răbdarea mea se subțiază ca o ață întinsă la maximum.

Seara, când Radu venea acasă, îl luam la întrebări:

— Nu vezi că nu mai avem intimitate? Că nu mai suntem noi?

El oftează mereu:

— E mama mea… Ce vrei să fac?

— Să mă asculți și pe mine! Să găsim o soluție împreună!

Dar discuțiile noastre se terminau invariabil cu el plecând nervos în dormitor și eu rămânând singură în bucătărie, cu lacrimile curgând pe obraji.

Într-o zi, Mariana a venit pe neașteptate. Când a văzut-o pe Elena în halat prin casă, a înțeles imediat situația. S-au salutat politicos, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

— Nu vreau să deranjez, mi-a șoptit mama la ureche. Dacă ai nevoie de mine, mă suni.

Am simțit cum mă sufoc între cele două lumi: datoria față de soț și familia lui și nevoia mea de sprijin și liniște.

Ilinca a început să simtă și ea schimbarea. A devenit agitată, plângea mai des și refuza să doarmă singură. Într-o noapte am găsit-o ascunsă sub masă:

— Mami, vreau să fim doar noi trei…

Am strâns-o la piept și am plâns împreună.

Într-o seară de vineri, când Radu s-a întors târziu de la serviciu, l-am așteptat cu hotărâre:

— Trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Simt că mă pierd pe mine.

El s-a uitat lung la mine:

— Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu… Dar vreau să știi că și eu contez. Că și eu am nevoie de spațiul meu. Hai să găsim o soluție împreună.

A doua zi am mers toți trei la un centru social din cartier. Am aflat că există posibilitatea ca Elena să primească ajutor la domiciliu sau chiar o cameră într-un centru pentru vârstnici. Radu a fost reticent la început:

— Nu-mi pot lăsa mama printre străini!

Dar după ce a văzut cât de obosită eram și cât de mult suferea Ilinca, a început să înțeleagă.

După două luni grele, Elena s-a mutat într-un apartament social aproape de noi. O vizităm des și îi ducem ce are nevoie. Relația dintre mine și Radu s-a schimbat: am învățat să comunicăm mai sincer și să ne ascultăm unul pe celălalt.

Dar uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea noastră? Oare câte familii trec prin astfel de încercări fără să știe cum să le gestioneze?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare dintre noi are nevoie să fie auzit și respectat în propria casă.